Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Nimicnicia lichelelor cu școală

Dintre multele „cazuri” recente care motivează textul de aici, consemnez numai două exemple.

Primul: Revistă de cultură, veche și cunoscută, apărând „sub egida Uniunii Scriitorilor din România”. Numărul pe ianuarie poartă pe prima pagină indicația angajantă „Mihai Eminescu – 175. Ziua Culturii Naționale”. Pe lângă articole pertinente, o surprinzătoare colecție de critici/răutăți la adresa poetului din partea „detractorilor lui Eminescu din timpul vieții sale”. Lipsă de inspirație, puseu pasager de lichelism „Dilematic”? Și mai neașteptată este scoaterea în evidență pe marginea paginii a unei selecții de invective scrise cu litere mari, de parcă ar fi asumate și de revistă. Adversari literari, adversari politici, unii limitați în înțelegere ori frustrați, alții furați de condeiul de pamfletari. Mai ales nume minore, cele mai multe uitate între timp. Istorie ușor jenantă, curiozități de arhivă. La ce bună scormonirea prin noroi, în lună omagială/an omagial, într-o revistă girată de USR (uniunea de creație, nu partidul!), nimeni nu poate spune. O „explicație” este sugerată de „morala” (sic!) articolului: în comparație, „firavele critici din ultimele decenii la adresa poetului național sunt apă de ploaie” – și încă altele, ca și când nimicnicia celor de acum un secol și ceva ar micșora nimicnicia celor de astăzi. E un sofism-diversiune jenant: atunci erau atacuri spontane la persoană, acum sunt atacuri sistematice, concertate, la un simbol național, identitar. Și nu oricare simbol, ci Eminescu!

Al doilea: Elegant ostentativ, cu bărbuța dichisită, privire alertă prin ochelari de firmă, buza de jos lăsată fin-disprețuitor. Nume de familie cu ștaif, de rezonanță alogenă. Vorbește cu dicție, zâmbind superior, cu evidentă încântare de sine. Spicuiesc: „Atâta vâlvă cu coiful ăsta… nu ne reprezintă. Doar ca să le dea dacopaților prilejul să ne spună iar că dacii au fost buricul Europei… Niște triburi barbare, nici să scrie nu știau…” Și altele asemenea, spre încântarea moderatorului emisiunii. Se înțelege, era imediat după furtul din Olanda (până la apariția editorialului, sper ca povestea să fie lămurită, coiful și brățările să fie recuperate). Iar „rafinatul” cel sclifosit nu a fost singurul. Istorici (despre care nu am auzit vreodată), gazetari, „formatori de opinie”, mulți își zic profesori, intelectuali cu toții, hodoronc-tronc, parcă la comandă, au dat-o pe hlizeală și pe prezicerea/prevenirea reacției „dacopaților”. (Poreclă care descalifică pe oricine o folosește – mai puțin pe cei descalificați dinainte…) N-am văzut niciun „dacopat” pe ecrane. Se hlizeau hliziții dintr-un automatism de marionetă, deloc provocați, fără nicio noimă aparentă. Cu dicție și sintaxă însă, căci sintaxa e punctul lor forte, ca niște oameni instruiți ce sunt, cu școli, cu burse prin lume – se prea poate că de aici li se trage alergia la românism, la rădăcini. Găsim detalii în volumul lui Cornel-Dan Nicolae, „Societatea civilă” de sub ONG-urile internaționale – organizații și servicii secrete din umbră, Editura Carpathia Rex, București, 2019 (pe copertă, pe post de păpușar, apare Soros, dar titlul este mult mai cuprinzător – și multe nume de pe ecrane, din presă și din politică apar în cele patru sute și ceva de pagini ale cărții, inclusiv dintre cei care au declanșat textul de față…).

Îmi vine în minte sintagma din titlu, o pun cu firesc disconfort în pagină, dar îmi mai vine în minte și o vorbă a lui Pamfil Șeicaru, considerat unul dintre cei mai importanți gazetari interbelici (o dovadă în plus că „totul s-a spus, totul s-a scris”, cum mă lamentam în decembrie 2024). O reiau printr-un citat din cartea România între Pamfil Șeicaru și Larry L. Watts, publicată de Theodor Codreanu la Editura Bibliotheca, Târgoviște, în 2024. La pagina 26 a ei, primul paragraf din secțiunea intitulată „Nașterea «scopiților» naționali și bucuria Kremlinului” (putem adăuga, pentru contextul de aici, Bruxelles și Davos, în componentele lor globalist-antinaționale), citim: „Comentând scrisoarea lui Cioran către Noica (cea din 1957), Șeicaru anticipează nașterea parveniților europenismului postdecembrist: «Nu ești european dacă nu scuipi disprețul – evident intelectual – în obrazul devastat de suferință al nației tale»”, citatul fiind preluat de la pagina 155 din Pamfil Șeicaru, Scrieri, I, Editura Victor Frunză, București, 2001. Multe alte idei ale lui Pamfil Șeicaru merită reluate, în particular, despre „prăpastia dintre elitele românești și poporul de jos” (pag, 97), dar și despre elitele europene. Pentru că ticăloșia lichelelor intelectuale nu cunoaște granițe…

De fapt, sintagma „trădarea intelectualilor” e veche, a fost titlu de carte franțuzească încă din 1927, ne reamintește Horia Bădescu în decembrie 2023, în articolul său intitulat chiar „Trădarea cărturarilor”, cu continuare în ianuarie 2024. Le spune tranșant și documentat seniorul argeșeano-clujean, însă, elegant, nu sugerează exemple. Dar că un intelectual, un tip instruit așadar, care își trădează neamul, deci menirea, deci pe sine, este un ticălos, este o concluzie imediată, formularea nu trebuie să pară prea apăsată. Termenul de lichele ei l-au consacrat, iar diatribe despre „tâmpiți” și „idioți utili” țin zilnic oriunde apucă. Să le aplicăm și lor aceleași epitete. Deplângându- i, ca pe niște suflete moarte ce sunt.

M-am minunat de multe ori, cum de persoane cu CV-ul garnisit cu studii și diplome, oameni cu discernământ am putea crede, se aruncă în asemenea jocuri murdare, niciodată câștigătoare, căci niciodată cineva care-și blamează neamul restrâns – familia, sau Neamul cu majusculă, nu a scăpat de judecata semenilor și a viitorului. Chiar dacă uneori trădătorii mănâncă bine, ei totdeauna dorm rău…

Nefiind vorba despre prostie ca lipsă de instruire, nu mai rămân ca explicații decât nemernicia patologică și/sau vulnerabilitatea la șantaj. Dar tot o formă de prostie este și asta. Cu atât mai mult în zilele acestea, când progresismul globalist scârțâie din toate încheieturile, iar tot mai multe națiuni nu numai că acționează în consecință, dar și recunosc/declară explicit că… Națiunea first!, după modelul american. Fără prieteni și fără dușmani, doar interese – de la Machiavelli citire, reconfirmat de Henry Kissinger...

Ce e, de asemenea, straniu este neînțelegerea lucrului simplu că deja s-a mers prea departe, popoarele în general, românii în particular, ba chiar mai mult decât alții, s- au săturat să fie prostiți, manipulați, desconsiderați, bombardați cu aberații progresiste, din filme, spectacole, dinspre toți vectorii media, de pletora de „formatori de opinie”, printre ei, destui intelectuali trădători, și reacționează – fiecare cum îi stă în feldeință. Francezii își pun vestele galbene și ies în stradă, la fel fac sârbii și germanii, fără veste colorate, noi – și mai toți ceilalți din Europa, a se vedea balansarea spre dreapta (explică asta și migrația încurajată de multiculturalismul francez și de realpolitika Angelei M. în Germania, două eșecuri de manual) – noi mormăim în barbă, așteptăm răbdători alegerile și, la adăpostul cabinei de vot, îi „surprindem” pe politicieni și pe analiștii politici, parcă năuci cu toții, votând orice alternativă care vorbește despre interesul național, despre mândria de a fi român, călcată atât de sistematic în picioare, numai pe cei aflați deja la putere nu-i mai votăm, mai ales dacă la fiecare două fraze perorează despre „vocația noastră euro-atlantică”, clișeu obositor, tautologic și gol de conținut. Nimănui nu-i place să-i spui, cu dispreț și arogantă superioritate, că e codașul Europei, că tradiția e o povară, că patriotismul e desuet și altele asemenea. E o strategie aberantă să presupui că dacă-l faci pe cineva să se simtă inconfortabil, îl disprețuiești, acela te mai și votează.

La fel, după ce votantul te „penalizează” în primul tur, este o clară provocare să facă la fel, și încă mai din plin, în turul al doilea, dacă îl „cerți” pentru ce a făcut, îl prostești din nou, cauți cauze externe, dai vina pe internet și pe extratereștri, dovedind că nu ai înțeles nimic, nici tu, politicianul, și nici propagandiștii tăi. O cascadă de aberații – dublată de o cascadă de intervenții bizare, ca să nu spun mai mult, în lipsa unor informații credibile, ale justiției în toată tărășenia, creând precedente periculoase și o imagine de dictatură grosolană. Iar privitorul ca mine, fără dorinți (politice) și fără căinți (idem), vorba poetului, face urticarie privind și ascultând schizofrenia de pe ecrane. O lume paralelă cu lumea reală, figurine ca de ceară, peste un an-doi chiar pot fi creații ale mult discutatei inteligențe artificiale, automate de debitat sofisme, porecle, injurii, fără a clipi, ca niște păpuși de plastic ce vor fi, fără să bănuiască măcar că sunt ticăloși.

Intelectualii de plastic, cu „creier” IA, nici nu pot fi considerați ticăloși. Cel mult, rebuturi IA. Neavând simțire, deci nici rușine, vor fi doar nesimțiți-nerușinați. Trădători. Și ilustrări ale constatărilor lui Pamfil Șeicaru…