Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Dacii ȘI romanii

Nu e o greșeală de tipar, am scris dinadins cu majuscule conjuncția care leagă cei doi termeni din titlu, pentru că acesta este mesajul. ȘI copulativ, nu sau disjunctiv, fie el și ne-exclusiv (logica formală ar face lucru-rile mai clare decât DEX-ul, dar ar trebui să folosesc simboluri). Iar textul de față este o reacție ușor alergică la înverșuna-rea aproape copilăroasă, superficială și total neproductivă, a adepților exclusiviști ai celor două poziții sugerate de titlu.

Am folosit cuvinte blânde, o zic acum și în argou („jargon” are o conotație de limbaj de specialitate, ceea ce nu vreau să conced): latinomanii („romanomani” sună bolovănos, iar „latinopat” nu se recunoaște nimeni) îi numesc dacopați pe dacomani, dacomanii îi desconsideră și ei cum le vine la îndemână pe cei dintâi, cu o doză de voluptate în plus dacă sunt „istorici oficiali”, eventual „academici”. Eroare de ambele părți, ȘI-ul prevalează. ȘI-ul ar trebui să prevaleze. Eroare și de comportament, chiar dacă granița dintre istorie și politică, dintre politică și gaze-tărie este greu de identificat. Lipsă de eleganță și de grijă pentru cititorul neutru – presupunând că mai există așa ceva.

Procedez mai întâi la o mică diversiune, lipsindu-i pe inventatorii de cuvinte hlizite de termenul-poreclă cu care vor să-și anihileze preopinenții: nici nu văd ce e rău în a fi „bolnav de Dacia”, „bolnav” de o idee pe care să o susții construind. Ce frumos-eficient ar fi dacă am fi cu toții bolnavi de Dacia, bolnavi de Roma, bolnavi de România – simultan și neopozabil!

E aceasta o utopie care mi-a trecut prin minte într-un context ușor paradoxal: la începutul lunii mai s-a prezentat în Aula Academiei cartea (de fapt, un amplu catalog al unei expoziții organizate la Vatican și la Muzeul Cotroceni, în 1996) Monumenta Romaniae Vaticana (Manuscrise, documente, hărți) de I. Dumitriu-Snagov (Ediția a II-a, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, București, 1996). Câteva sute de documente și hărți „existente în colecțiile Vaticanului, selecționate cu scopul de a prezenta trecutul Bisericii și relațiile Sfântului Scaun cu un popor creștin de ascendență daco-romană prin geneză, limbă, cultură și tradiție, pe parcursul neîntrerupt a două milenii”. Am reluat câteva rânduri din paragraful de început al Introducerii semnate de autor, pentru că deja avem aici o mulțime de „semne”.

Documente de la Vatican, inclusiv din arhive secrete. Care Vatican, pentru a-i atrage pe „schismaticii” valahi la Biserica Romei, a insistat adesea asupra latinității poporului român – sunt și în carte documente care ilustrează afirmația. Documente în care, și aici începe micul paradox, cuvântul Dacia apare de sur-prinzător de multe ori, la fel sintagma „daco-roman”. Poporul este român, iar țară îi este Dacia! Originea poporului este daco-romană! Unele detalii merită a fi scoase în evidență. Sfântul Paolin de Nola (354-431) îl numește pe Sfântul Niceta de Remesiana „episcop al dacilor” (pag. 32). Papa Pius al II-lea (1405-1464) aduce argumente privind unitatea și continuitatea românilor în Dacia (pag. 76, 103). Johannes Mezerzius (1470-1516) „pune în evidență interesul umaniștilor transilvăneni pentru crearea unui corpus de izvoare istorice pentru o Dacie redidiva” (pag. 97). La 1784, Horea este acuzat de nobili și pentru că și-a luat titlul de Regele Daciei (pag. 173).

Atenție la ani, întinși peste multe secole – iar în carte am găsit peste 20 de referiri la daci și Dacia, întinse peste aproape două milenii. La vremea Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan, Școala Ardeleană era în plină efervescență, iar Horea și nobilii nu erau deloc neștiutori – dar nu găseau nicio contradicție între Dacia și latinitate. La fel ca Petru Maior, nume de frunte al Școlii Ardelene, care-și intitula, semnificativ, scrierea de la 1812, Istorie pentru începutul românilor în Dacia.

Pe scurt: toată lumea ar putea avea dreptate, dacă și unii și alții ar păcătui mai puțin prin grabă maniheist-militantă în a-și proclama dreptatea.

Conștient (sau poate nu) de consecințe, comit în continuare două „imprudențe”.

Prima: fac două reproșuri istoricilor de meserie, „oficiali”, atâția câți mai sunt interesați de istoria veche. Există o frumoasă carte, profesionistă (greu de parcurs de un „om de pe stradă”, din cauza abundenței notelor de subsol și a citatelor în limba latină), intitulată Romanitatea românilor. Istoria unei idei, scrisă de Adolf Armbruster (Editura Enciclopedică, București, 2012). Pe când o carte „simetrică”, Istoria ideii de dacism la români, la fel de profesionist elaborată? O mulțime de referințe pot fi găsite chiar în Monumenta Romaniae Vaticana.

Apariția unei asemenea cărți ar impune echilibru, ar tempera multe dispute, cred că ar fi o revelație și pentru cel care ar scrie-o.

Al doilea reproș privește trecerea prea grăbită, uneori inclusiv în lucrări serioase, a graniței, alunecoasă într-adevăr, dintre limbajul istoricului și cel atins de politică și gazetărie.

Încă ceva: nu ajunge ca un teritoriu să fie locuibil, el trebuie să fie și apărabil. Istoria e un dicționar de năvăliri, invazii, migrații. Dealuri și văi, păduri, munți (în jurul Carpaților și în interiorul lor, câmpie). Un teritoriu ideal e Dacia și din acest punct de vedere. Nu numai că aceste locuri au fost locuite dintotdeauna, dar putem conchide și că au fost și continuu locuite, pentru că puteau fi apărate ușor. Invadatorii veneau pe cai, munții și pădurile nu le sunt ospitaliere călăreților. Populația se putea ascunde, pârjolind câmpiile, până trecea invazia. Asta e probabil și o parte a explicației faptului că slavii i-au asimilat pe localnici la sud de Dunăre, dar localnicii i-au asimilat pe slavi la nordul fluviului (care fluviu „îi împarte pe români”, spune Enea Silvius Piccolomini, viitorul papă Pius al II-lea, într-un poem închinat Dunării; I. Dumitriu-Snagov, op. cit., pag. 75).

Să ne apropiem de daci și romani. Există dovezi că vorbeau limbi diferite. Înrudite sau nu, cât de înrudite… mașina timpului să ne spună, când și dacă se va inventa. Sau o descoperire arheologică norocoasă. Că au existat limbi mai vechi, poate la originea amândurora, e o banalitate. Că unii dintre daci vorbeau și latina, este foarte plauzibil, pentru că interacționau în diverse feluri (comerț, lupte, soldați, gladiatori, ba chiar generali și împărați). Au ocupat romanii o parte din Dacia (evaluarea în procente e o exagerare fără prea multă semnificație), au adus coloni, administrație și armată, și-au impus limba, au plecat peste un secol și jumătate, retrăgând suprastructura. Că au retras și populația de rând peste Dunăre e altă exagerare (interesată). E de presupus că au existat daci fugari și daci liberi care au revenit pe teritoriul părăsit de cuceritori. O posibilă (dar limitată) „redacizare”, poate și o revenire parțială la limba dacă, dar pentru scurt timp: creștinismul a adus un plus de latinizare a teritoriului, prin misionarii care au răspândit noua credință la nord de Dunăre, prin îndreptarea privirii spre Noua Romă a Bizanțului, prin fugarii din sudul Dunării.

Concluzii de bun-simț: genetic, localnicii erau mai mult daci/traci/geți decât romani (câți coloni? câți din jurul Romei?), dar limba care s-a generalizat a fost latina (vulgară), firesc influențată de substratul daco/tracic (să nu uităm că și creștinismul a preluat zei și sărbători precreștine). Pentru că locuiau în Romania de Răsărit, pentru că vorbeau latina, au fost numiți vlahi, valahi, rumâni, români – aici istoricii au detalii multe și convingătoare. Că limba română de mai târziu (cu substrat dacic și suprastrat slav și cu influențe din multe alte limbi vecine) este o limbă romanică, urmașă a latinei, este o evidență.

Cred însă că în punctul acesta s-a produs o „alunecare” de inter-pretare (ipoteza este total plauzibilă, dar nu știu să fi fost discutată undeva de istorici): din faptul că vorbim româna și că ne numim români nu rezultă și că „de la Râm ne tragem”. Că limba ne este urmașă a latinei putea constata ușor orice învățat medieval, a deduce din asta că și ca popor ne tragem din romani este o deducție la îndemână, dar nu neapărat o deducție corectă. Strămoșii îndepărtați sunt una, limba e altceva. Cronicarii au simplificat, Școala Ardeleană, din motive evidente, a accentuat, Biserica Apuseană așijderea.

Simplific și eu, pentru încheiere: (convingerea mea este că) suntem mai mult daci decât romani (fie ei coloni sau ostași însurați cu sânziene autohtone), amestec de gene din mai multe direcții și timpuri (studiile genetice nepoluate politic chiar confirmă acest lucru), locuim din-totdeauna în Dacia, dar vorbim o descendentă a latinei, altoită pe limba dacă, cu adaosuri slave și din alte limbi.

Suntem români, trăim în România/Dacia și vorbim limba română! Restul, dacă nu ar fi înfierbințeală și politică (și înfierbântate interese geo-politice) ar trebui să fie tăcere… Sau discuție senină, sub semnul lui ȘI…