Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Îndemn la euroluciditate

De mai multă vreme intenționez să scriu un editorial de bine despre UE, mai ales pentru a nu lăsa impresia că revista este „pentru contra”, vorba humuleșteanului

Traversăm o modă a euroscepticismului, ba chiar se prezice – mă grăbesc să spun: propagandistic – dizolvarea UE. În câteva decenii, ceea ce e o mică eternitate la vremea noastră grăbită. Nu cred că se va întâmpla asta, sper să nu se întâmple, există o nevoie de UE, dincolo de lucrurile bune care decurg din apartenența la o Europă unită. Iarăși mă grăbesc să spun: alături și de multe lucruri rele… Ca în orice pe lume, bunele și relele coexistă, mai ales în proiecte de anvergura aceasta, mai ales la începutul lor. Că „începutul” durează de cam multe decenii (iau în calcul și Piața Comună, ba chiar și Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, înființată în 1951), că „ideologii fondatori” (busturile a doisprezece dintre ei sunt amplasate în Herăstrău, pe Insula Trandafirilor) vor fi fost mai inspirați sau mai puțin inspirați în planurile lor, că vor fi avut și gânduri pe care le-au ținut ascunse, cel puțin pentru o vreme, astea sunt subiecte pentru o altă discuție. Aici vreau să pun în balanță mai multele articole din revistă care reproșează ceva decât cele care laudă ceva legat de UE, cu un text declarat pozitiv.

Într-un anume sens, îl imit pe Johan Galtung, celebrul „mundolog” norvegian, care povestește undeva, în autobiografia publicată parțial în revistă, apoi în întregime în Biblioteca Revistei Curtea de la Argeș (Editura Tiparg, 2015), cum, în cursul unei serii de conferințe în care critica Statele Unite, ascultătorii i-au formulat o provocare de genul „Criticați mereu SUA… Puteți, domnule profesor, măcar cinci minute și să lăudați Statele Unite?...” „Cinci minute?, a răspuns Galtung. Două ore pot s-o fac!...” Și a făcut-o, contrariindu-i pe cei prezenți. Este posibil să-i contrariez și eu pe unii cititori, dar îi rog să citească până la capăt.

UE – la fel ca orice uniune de state (fără a face din SUA model pentru SUE…) – are multe slăbiciuni, poate fi criticată ziua-ntreagă noaptea-ntreagă (abandonarea tradiției creștine, nivelare culturală nenecesară și contraproductivă, birocrație, dublă măsură, politicianism, interese corporatiste și interese naționale deghizate în acțiuni comunitare, lipsă de reacție când trebuie, reacții inutile alteori, lideri neconvingători – cititorul sigur mai poate adăuga și altele), mai ales că noi nu avem (destui) politicieni suficient de buni pentru „jocul continental”, nici în țară și nici la Bruxelles/ Strasbourg (unii dintre ei parcă nici nu joacă pentru România…), dar și pe coloana cu lucruri bune putem înscrie multe.

De fapt, înainte de o evaluare-comparație ușor meschin-individualistă, fie și de nivel național, a bunelor și relelor imediate (le-aș zice „tactice”), trebuie conștientizată apăsat nevoia de UE, necesitatea vitală („strategică”) de comunicare-colaborare în Europa, necesitate care vine din istorie (prea numeroase și prea sălbatice războaie au însângerat continentul, ajunge să le reamintim pe cele două „mondiale” din secolul abia trecut, în ambele Germania având un rol deloc onorabil și o ieșire deloc de invidiat), dar are motivare și în istoria curentă și imediat următoare: în competiția cu „marile puteri” (SUA, Rusia, China), oricare țară europeană în parte este total dezavantajată, numai împreună ele le pot face față. Apoi, vin provocările continentale, migrația arabă în acest moment (provocată sau nu de „concurență”, asta nu înseamnă o mare diferență), migrația africană mereu în creștere, posibil să devină curând și mai amplă-agresivă decât cea arabă. Plus provocarea globală a competiției tehnologice și științifice: parte dintre proiecte sunt gigantice (de la acceleratoare uriașe, cum este cel de la Geneva, la laserul de la Măgurele), costisitoare, depășesc putințele oricărei țări europene.

Toate acestea sunt necesități, ele nu mai admit negocieri, ezitări, ridică doar întrebarea „cum facem?”, ba chiar ridică și problema urgenței – timpul nu prea mai are răbdare…

Dar și dincolo de nevoia însăși de unitate continentală găsim liste lungi ale bunelor efecte ale apartenenței la UE – de la circulația liberă la fondurile nerambursabile, de la egalizarea legislativă la accesul la medicina europeană, de la dezvoltarea economică la colaborarea culturală. Amintiți-vă cum prin luna mai, în perioada electorală euro-parlamentară, televizorul făcea zilnic propagandă UE, cu imagini de tot dragul – dacă măcar jumătate dintre ele nu erau înzorzonate publicitar, și tot rămân destule exemple favorabile UE.

Așadar, ca să revin la titlu: nici euro-entuziasm, nici euroscepticism, ci euroluciditate! Ideal ar fi, dacă s-ar putea să fie, nu numai din partea noastră, ci și a Bruxelles-ului (luat ca simbol, desigur). Pentru ca UE să-și urmeze menirea de fond, scop istoric, să nu devină (și mai mult decât este…) mijloc pentru actori conduși de interese și lipsiți de scrupule.

Și, tot ideal – până nu va fi prea târziu (pentru starea României) – oameni de stat în locul politicienilor noștri de astăzi… Un Ionel Brătianu nu mai e posibil, dar măcar „statura medie” de s-ar mai ridica puțin prin partide…