Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Eminescu, 130

Dintotdeauna, iar asta înseamnă dinainte de școala primară, deci de pe timpul când deschideam primele cărți, le-am asociat lui Eminescu și lui Creangă o aură de legendă, de scriitori întemeietori, plasați în vremuri neprecizate, „la începuturi” – inclusiv ale limbii române așa cum o vorbim astăzi. Apoi, mi-am dat seama că „distanța din priviri” până la cei doi este derizorie: Arghezi scria că l-a văzut pe stradă pe Eminescu, eu am cunoscut persoane care l-au cunoscut pe Arghezi… Două „verigi intermediare” între noi, mai-bătrânii de azi, și Eminescu!

Acesta este mesajul: Eminescu e atât de profund și neseparabil parte a noastră, a simțirii și istoriei românești, a subconștientului colectiv (C.G. Jung), a culturii noastre de adâncime (J. Galtung), îi datorăm, conștienți sau nu de acest lucru, atât de mult, de la atitudini de relevanță panromânească la sintagme pe care le folosim zilnic, că el este în același timp mit și frate mai mare, monument și coleg de bancă, învățător (subliniez conotația christică a termenului) și părtaș al fiecăruia în lumea așa cum este.

Dar, de o sută treizeci de ani, Eminescu a revenit în lumea-i de lumină, lăsându-ne mai bogați și mai puternici cu un Eminescu!

Pentru că bogat și puternic este un popor care a zămislit un Eminescu, un popor pe care Eminescu l-a iubit ca nimeni altcineva și pentru care a lucrat, supraomenește, Eminescu! Poporul român – și punctum! – chiar dacă, mai în treacăt sau mai cu insistență, i s-au atribuit/a fost revendicat de multe alte etnii, ba chiar a fost „bănuit” de „legături extraterestre”, ceea ce, poetic vorbind, i se potrivește… Nu a trăit nici patru decenii, dintre acestea, a scris vreo două decenii și jumătate. Dar „a dat de lucru” din plin și din multe puncte de vedere contemporanilor, a lăsat enorm de lucru posterității. Aș înlocui „enorm”, nu neapărat cu „infinit”, ci măcar cu „nesfârșit”, pentru că tematica eminesciană, în sensul cel mai larg al termenului, crește continuu, pe de o parte, prin cunoașterea mai bună a surselor („orice rând din Eminescu merită tipărit”, spunea Iorga, iar visul lui Noica s-a împlinit, manuscrisele eminesciene sunt și tipărite, și disponibile electronic, scanate de Biblioteca Academiei Române – laudă pentru eforturi celor ce s-au îngrijit de asta, începând cu academicianul Eugen Simion), pe de altă parte, deloc paradoxal, crește la „ciocnirea” dintre zelatori și detractori, fiecare cu exagerările „fișei postului”, adesea doar efemeride publicitare, dar provocând intervenții ale profesioniștilor, reacții ale „românilor de rând”, ale iubitorilor de Eminescu, uneori și ale unor instituții – ba chiar crearea unor instituții de specialitate: la Chișinău, eminescologul-instituție Mihai Cimpoi a creat un Centru Academic Internațional „Mihai Eminescu”, „cu profil științific și biblioteconomic, [care] asigură acces tuturor la opera clasicului literaturii universale Mihai Eminescu, valorifică și promovează opera, viața și activitatea poetului prin diverse acțiuni de cercetare, științifice și culturale” (citat din prezentarea Centrului pe pagina sa de internet). Ce poate părea însă, la prima vedere, paradoxal este că mai degrabă delatorii (mercenari unii, cabotini alții) decât zelatorii adaugă exponențialității poetului și gazetarului, dovadă fiind creșterea continuă a bibliografiei eminesciene, a numărului de acțiuni dedicate sau doar numite cu numele său, monumentele noi care i se ridică, ziua lui devenită Zi a Culturii Naționale și multe altele: fiind atacat ca simbol identitar de antiromâniști (mercenari unii, cabotini alții…), el este apărat cu și mai multă ardoare.

Apărarea simbolului identitar care ne apără identitatea!... Ce poate fi mai organic frumos și mai eficient, mai trainic?

Frustrant trebuie să fie asta pentru eminescofobi – adaug că și „astrele” îi stau de sprijin: 2018 a fost Anul Centenarului Marii Uniri – sărbătoare care trebuie continuată până în 2022, Centenarul Încoronării de la Alba Iulia; anul acesta se împlinesc 130 de ani de la plecarea Poetului din lumea văzută, anul viitor, alt număr „rotund”, 170 de ani de la nașterea sa. O suprapunere semnificativă. A pledat în scris și a lucrat mult pentru unire, pentru aducerea la Ţară a Transilvaniei și Basarabiei și Bucovinei, nu a apucat să vadă de aici o Românie de la Nistru pân-la Tisa, dar și-a imaginat-o, a parcurs-o aproape la pas, a văzut-o de sus reîntregită și iarăși ciopârțită, sunt sigur că ne îndeamnă acum de sus spre o re-reîntregire firească, în vatra vechii Dacii. Pentru că dac își zicea el într-o variantă la Ai noștri tineri: „Fiți voi romunculi, simt în mine dacul”, dar și în alte locuri. (Detalii în cartea lui Gheorghe Bucur, Eminescu, zeul tutelar al spiritualității noastre, Ed. Burebista, București, 2019, unde se vorbește și despre vatra dacică descoperită pe la jumătatea anilor 1970 sub temelia gospodăriei din Ipotești, unde a crescut Eminescu – vorbă veche: nimic nu este întâmplător sub soare... și nici sub pământ!) Tot la o favorabilă „aliniere a astrelor” mă gândesc și când constat evidenta resurecție a dacismului, altă temă identitară cu soartă „izomorfă” eminescianismului: cu delatori și zelatori și cu nesfârșită treabă de făcut în continuare in media res.

Multe vorbe memorabile s-au spus despre Eminescu, repet aici una recentă, a unui inspirat vâlcean (P. Răducan), rugându-mă împreună cu el, propunându-vă și dumneavoastră să vă rugați cu noi: Eminește-ne, Doamne! Pentru că, ne asigură Nicolae Dabija, Vremea lui Eminescu n-a trecut. Ea abia vine!