Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Istoria privită de sus

Chiar foarte de sus… La nivel de milenii – pentru vremurile mai vechi, de secole – pentru cele mai apropiate, distingând (mă rog, încercând asta) tendințele, „orânduirile”, etapele mari, nu evenimente, oricât ar fi fost ele de spectaculoase şi de influente. Plecând de la „desprinderea din maimuță” (nu e neapărat o plasare explicit evoluționistă, dar un asemenea punct de vedere are unele avantaje, de pildă, în „prezicerea viitorului”, prin extrapolarea tendințelor) până în vremea de azi şi alunecând puțin şi spre ziua de mâine – mă rog, secolele de mâine… Concluzia este pesimist-descurajantă, cer de-acum îngăduință cititorului (abordarea creaționistă ar mai îndrepta câte ceva în zona asta, dar amân tentația).
Cuvintele-cheie sunt: consumerism, productivism, sclavagism, proprietate, invazii, colonii, globalizare,… iar la final, după o asemenea enumerare, mai toate ipotezele nu pot fi decât sumbre…
Aşadar…
Am fost la începuturi puțini, abia vorbeam, mâncam mai mult vegetale, fructe, frunze şi rădăcini. Am adăugat la dietă animale, mai mici sau mai mari. Vânători şi culegători, grupuri mici, nomade. Unelte puține, haine la fel, adăposturi pentru durate mici. Toată averea cărată pe umeri.
A venit însă „marea păcăleală” – revoluția agrară (preiau sintagma de la Yuval Noah Harari, căutați-i cărțile, merită citite; bibliografia e, însă, mult mai cuprinzătoare, uriaşă chiar, multe titluri pot fi găsite şi prin revistă). Am „domesticit” grâul, porumbul, cartoful. Noi pe ele sau ele pe noi? Ne-am sedentarizat, ne-am hrănit mai constant-predictibil, deloc mai bine, ne-am înmulțit, ne-am făcut case, sate, unelte, am adunat „avere”. Şi aşa a început... globalizarea – şi toate neplăcutele cuvinte-cheie de mai sus.
Cu vremea, au devenit presante trei necesități fundamentale: resurse (sol, apă, sare, piei etc.), forță de muncă şi unelte. Pentru unelte, e nevoie şi de alte resurse (lemn, metale). Se conturează trei moduri imediate de a satisface aceste necesități: cauți resurse în jur (migrații spre teritorii noi) sau la alții (jafuri, invazii, colonizare), cauți forță de muncă (în sat sau la alții, invaziile au rost şi aici), respectiv, progres tehnic. Doar ultima direcție de acțiune este morală – chiar dacă perfecționarea uneltelor a fost totdeauna simultană cu perfecționarea armelor.
Aşa a apărut sclavagismul, aşa au apărut marile invazii, imperiile.
Imperiile măresc consumul (birocrație, armată, decadență), progresul tehnic măreşte şi el consumul. Creşte populația, creşte continuu „nivelul de trai”, între timp, producția devine scop în sine, ca fiind aducătoare de profit, aşadar trebuie valorificată-vândută. Apare comerțul, apar banii (uluitoare evoluție, de la troc, la „monede” din sare, la aur, hârtie, până la numere pe un calculator…), apare publicitatea (mai întâi se produce obiectul, apoi se induce cumpărătorului convingerea că are nevoie de el…). După resurse, forță de muncă şi unelte, apare o a patra mare necesitate: piața de desfacere!
Observați că toate cele amintite sunt intim legate de globalizare: migrații, descoperiri geografice, incursiuni militare, imperii, comerț, metropole, colonii, bani.
Ca orânduire, formal, sclavagismul s-a încheiat de mult. Au trecut marile migrații peste Europa, lumea a „progresat” (ghilimele ar trebui explicate, dar nu o fac acum), „civilizația occidentală” s-a impus. Implicit, s-au impus productivismul şi cunsumerismul, în formă strălucitor agresivă, insistent promovate, hipnotice.
La începutul secolului XVII, o corabie (olandeză) a dus în Statele Unite primii sclavi africani. Un paradox şocant: „cea mai democratică țară din lume” a reoficializat sclavagismul şi comerțul cu sclavi! Din nevoia de forță de muncă, desigur (pentru plantațiile de bumbac, mine etc.). Tot cam pe atunci au apărut imperiile coloniale – englez, spaniol, olandez, francez, belgian, german, italian,… (am acoperit toată Europa de Vest!). Colonii „standard”, ocupate cu forța, mai ales în Africa, dar şi în Asia, Oceania, America Centrală.
Au apărut între timp corporațiile, companiile transnaționale, paradisurile fiscale, bursele de mărfuri. Dumnezeu a fost trimis în cerurile lui (iluminismul, Revoluția Franceză, comunismul), „ucis” (Nietzsche), totul s-a secularizat, despiritualizat – noii zei erau banul, averea! Beneficiari: metropolele imperiale şi corporațiile. Contribuitori la bunăstarea lor – coloniile şi neo-sclavii.
Pe la jumătatea secolului trecut, s-a încheiat – de jure!... – şi vremea imperiilor coloniale, dar apăruse deja o idee „genială”, împinsă în ultimele decenii la paroxism: colonizarea viitorului. Nu e o figură de stil, nu e exagerare, e vorba despre împrumuturi, despre a trăi bine azi pe seama viitorului. Împrumuturile personale grevează propriul meu viitor, cele ale statului pot apăsa şi pe umerii/buzunarele copiilor şi nepoților mei.
Spun că este o idee genială pentru că, la prima vedere, este nelimitată în posibilități. Viitorul este nemărginit, bani virtuali există cu nemiluita, iar o butadă cu tâlc spune că oricând poți astupa o groapă cu pământ scos dintr-o groapă nouă…
În practică nu e chiar aşa. Vin scadențele, mai sunt şi dobânzi, apar crize – gropile trebuie să fie tot mai mari, la un moment dat ajungi cu noua groapă pe locul primei gropi…
„Soluția” se vede în jurul nostru: „căderea comunismului” a transformat în neo-colonie jumătate din Europa. Mai sunt şi primăverile colorate, arabe sau nu, maidanele portocalii, mişcările cu sau fără „haştag”, drepturile omului, democrația, societatea deschisă… Europa de Est, Africa, lumea arabă, America de Sud, Oceania – jumătate din lume. Peste tot, surse de resurse (sol, subsol), de forță de muncă, piețe de desfacere, tensiuni şi manipulare.
Nevoia de unelte a motivat patru revoluții industriale/tehnologice. În cea de a patra tocmai am intrat, e posibil ca ea să „rezolve” şi nevoia de forță de muncă (trimițând o mulțime de oameni în şomaj, cu efecte potențial dramatice). Până atunci, „sclavagismul” înfloreşte – căci ce altceva este emigrația (inclusiv cea românească) în căutarea unui loc de muncă, aproape oricare ar fi acesta? Si s-a mai generalizat o formă de sclavagism, mai subtilă: dependența de „job”, de şef, de locul de muncă. Pentru carieră, dar mai ales pentru bani – de multe ori, pentru a plăti împrumuturile, ratele la bancă. „Legarea de birou”, prin rate. Se spune că toate marile oraşe sunt lagăre de muncă – dacă aveți cunoscuți prin marile oraşe (din lume, dar şi de la noi) stați de vorbă cu ei, vor avea şi ei o revelație… Sclavi (de tip nou) şi cumpărători – dublă resursă…
Toate aceste tendințe-procese par a se accentua – desigur, în corelare şi interdependență cu procese locale, geo-politice, motivate de istoria recentă, motivate etnic, religios, cultural, direcționate uneori de apariția unor personalități puternice sau doar puternic promovate (în ultima vreme, de cele mai multe ori, produse de „laboratoare” explicite sau doar ghicite).
Ziua de mâine? Nu am promis soluții şi prognoze, pentru că soluții (optimiste) nu am, prognozele sunt doar scenarii alternative, incerte ca orice scenariu…
Spuneam şi altădată, conflictul major al lumii contemporane este cel dintre globalizare (metropole imperiale şi corporații, împreună subordonându-şi inclusiv organisme internaționale precum ONU şi UE) şi suveranitatea locală, apărată de granițe, tradiții, state naționale, de luciditatea pe cale de dispariție a coloniilor, anesteziate de propagandă şi manipulare. Simplific, am mai recunoscut asta, pentru că rămân cu discuția la „nivel foarte înalt”. Ignor, de exemplu, China şi Rusia, două cazuri speciale, două „nuci tari”, simultan globalizatori, dar şi păstrându-şi (deocamdată şi într-o anume măsură) suveranitatea.
Un episod recent, mult semnificativ: Pactul global pentru migrație, impus de ONU (chiar dacă, ironic, N vine de la Națiunilor…), la Marrakesh, pe 10-11 decembrie 2018. Un citat doar: „Migrațiile fac parte integrantă din globalizare, legând între ele societățile unei aceleiaşi regiuni şi o regiune de alta şi făcând din noi toți țări de origine, de tranzit şi de destinație.” Mai explicit nu se poate.
Iar lucrurile vor continua, contradicția se va adânci, la limită, globalizarea va învinge. Miza este prea mare, „globalizatorii” nu au cale de întoarcere, sunt, vorba unui proverb chinezesc, călare pe tigru, dacă se dau jos, dungatul (aici, falimentul, justiția, demos-ul, istoria) îi mănâncă. Partea cu adevărat proastă este că chiar dacă statele naționale reuşesc să-şi păstreze suveranitatea, continuând cu productivismul-consumerismul de azi, scăpat de sub control, ajuns scop în sine, sfârşesc tot acolo – epuizarea resurselor, poluare, dezastru ecologic, criză.
Asta, pe termen lung. Pe termen scurt, pentru o generație sau două, națiunile şi statele suverane (măcar cât pentru a contracara afirmația că „gazul vostru e şi-al nostru”, vorba fiind despre gazul nostru din Marea Neagră…) pot asigura atenuarea statutului de colonie. Şi pot, măcar parțial, deglobaliza „dezvoltarea”. Prin urmare, întrebarea pe care o sugerez tuturor bunicilor rămâne: „ce țară lăsăm noi nepoților noştri?”… La nivel global, se poate înlocui țară cu planetă...
Soluții pe termen lung?
Nu văd cine se încumetă. Despre colonizarea spațiului vorbesc scriitorii SF de multă vreme, dar nu aş miza pe asta. Tot ei vorbesc şi despre sfârşitul civilizațiilor – aş acorda mai mare credit unei asemenea alternative. Civilizația umană îmbătrâneşte, se vede cu ochiul liber (dacă şi mintea este liberă), e posibil şi să moară – de „moarte bună”, sinucigându-se (atomic sau altfel), în urma unul cataclism natural etc. etc., sunt multe posibilități.
Se pot imagina şi două variante mai blânde.
Trec repede peste cea prea puțin realistă, care contează pe faptul că oamenii îşi vor recalibra dorințele, resetând stilul de viață, revenind la spirit, simplitate, natură, sustrăgându-se tiraniei celor materiale. Mare minune ar fi!... Mulți pot probabil recunoaşte că jumătate dintre lucrurile pe care le-au adunat în jur le sunt inutile, dar nu văd pe cineva dăruindu-le (cui?) şi plecând la țară, metaforic vorbind…
Mult mai plauzibilă este însă o posibilitate blând-catastrofică: înlocuirea treptată a oamenilor cu oameni noi, ingineriți genetic, protezați, cyborgi, roboți, ființe virtuale, ființe de informație, eventual nemuritori – fără dorinți, fără căinți. Ne-au avertizat în sensul acesta aceiaşi scriitori SF, dar şi oameni de ştiință. Se rezolvă toate problemele umanității prin… eliminarea umanității… Într-un secol sau cinci sau zece, un fleac pentru istorie…
Vom trăi şi vom vedea nu se aplică, vom muri şi vom vedea e doar o vorbă poetică. Să trăim ca şi când am fi eterni e un sănătos sfat teologic – adăugirea fiind: ca şi când Dumnezeu ne-ar fi alături. Poate că aici este scăparea omenirii: să-L rechemăm pe Dumnezeu drăguțul printre noi…
Dar, mai ştim noi cum s-o facem?... Dar, va binevoi El să revină?...