Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

La numărul 100

Pentru o vreme, am ezitat dacă să semnalez atingerea numărului din titlu, un „centenar” (știu, DEX-ul spune altceva…) de uz intern, o impietate fiind a sugera măcar o comparație cu Centenarul Cel Mare, cu centenarele pe care avem a le celebra anul acesta și cei imediat următori. Pe de altă parte, (1) am crezut dintotdeauna și am și spus-o/scris-o uneori că „orice prilej de sărbătoare trebuie folosit” (asta și ca reacție la prea multele prilejuri, unele reale, altele induse, de jelanie). În plus, (2) o sută de numere, lună de lună, riguros în prima decadă (ceva mai devreme pe internet), cu numărul de pagini crescând, nu e un lucru de trecut cu vederea pentru o revistă tipărită, de cultură, „de provincie”, total independentă, în vremurile noastre despre care nu se poate spune că încurajează cu prea mare ardoare așa ceva (revistele de cultură, tipărite, cultura), și, (3), orice aniversare e și un prilej de a privi în urmă, de bilanț, iar bilanțurile nu sunt doar utile, sunt și necesare. Las cititorului (unui cititor generalizat-ideal, altfel cădem în disputa fără capăt a lui de gustibus...) sarcina de a desena un tabel cu două coloane, realizări și nerealizări, bune și rele, „așa da” și „așa nu”, și de a completa ambele coloane; aici, mă uit numai spre coloana din stânga, convins fiind că revista a făcut în mare măsură ceea ce și-a propus dintru începuturi: a construit.
O paranteză: admir ziarele, revistele, redacțiile din spatele acestora care oferă cititorului informație de calitate (de la veridicitate la nivelul cultural-științific), dar laud în plus redacțiile care nu numai prezintă, ci și creează evenimente (culturale, în primul rând). Şi din punctul acesta de vedere avem ce consemna.
Nu mai semnalez faptul că revista are tricolorul pe frontispiciu, că vreo șapte ani a avut o biserică (mai ales argeșeană) pe prima pagină, în ultimii ani are un monument dedicat eroilor Războiului pentru Reîntregirea Neamului, nu mai atrag atenția asupra „semnului fântânii” prezent pe fiecare pagină – și nu orice fântână, ci a meșterului Manole, cea prin care curg lacrimile Anei. E titlu de rubrică sintagma din urmă și, pentru că e martie, pentru că în orice româncă se ascunde o Ană, adaug un gând „de primăvară”: marii constructori și pictori de biserici sunt adesea canonizați – pentru Ana, cea care ține pe umeri o mănăstire ’naltă cum n-a mai fost altă, nu am putea găsi un loc în sinaxar? Măcar un sinod virtual ar putea-o include într-un calendar virtual, cu ziua aceluiași sfânt sărbătorit în fiecare zi, alături de ceilalți sfinți…
Titluri de rubrici? – nici nu mai e nevoie de detalieri-explicații: Domnul Eminescu scris-a; Homo sapiens; Istoria de lângă noi; Centenarul Marii Uniri; Podul de reviste; Sub crugul Eminescului; Brâncuși 60; Urmuz 130-90; Brâncoveanu 300; Moisil 110; Dialoguri esențiale; Ştiința, parte a culturii; Seniori ai culturii; Recuperarea diasporei; Nevoia de românism; Poezie fără frontiere; Patrimoniu argeșean; Cărți și autori; La pas prin satul global; Cherchez la femme; Africa, vecina mea; La curtea epigramei; Orizont SF; GO-ul dincolo de joc; Ars longa…; Semn(al) de carte; O poezie pe săptămână – și vor mai fi fost și altele.
Colaboratori din Țară (din multe locuri, nu am o statistică), din Basarabia, din Bucovina, dar și (români și neromâni) din Italia, Franța, Spania, Norvegia, India, Noua Zeelandă, Japonia, Polonia, Finlanda, SUA, Canada, Serbia, Austria, Elveția, Germania, Olanda, Marea Britanie, Cehia. Deocamdată... Este de subliniat și apropierea de Academia Română – atât în privința colaboratorilor, cât și a „desfacerii” revistei printre membrii înaltului for, de peste un veac și jumătate aflat în serviciul națiunii române.
Evenimente? Podul de reviste (inițiat la Chișinău, în octombrie 2011, împreună cu Literatura și Arta, celebra revistă luptătoare pentru românism, condusă de Nicolae Dabija), Ziua revistei, ridicarea monumentului Mihai Eminescu (dezvelirea a avut loc pe 16 iunie 2018); la ora când scriu aceste rânduri este doar un proiect, sper ca în jur de 17 martie, când e ziua de naștere a lui Urmuz, să fie deja realitate: un portret-basorelief, din bronz, așezat pe locul unde a fost casa în care s-a născut Urmuz, cel mai important scriitor născut la Curtea de Argeș (portretul aparține sculptorului Adrian Radu, cel care l-a închipuit în ghips și pe Eminescul de la Argeș).
Închei cu Biblioteca Revistei Curtea de la Argeș. Revista e menită să rămână în biblioteci, putând fi citită și peste un an și peste mulți ani, dar cărțile, prin definiție, sunt menite duratei. Am ajuns la numărul 14 din serie (găsiți titlurile la pagina 8), vor mai apărea și altele – o antologie de poeme intitulată Lacrima Anei este în pregătire pas cu pas, număr cu număr…
Anul viitor, în decembrie, revista va împlini zece ani de apariție. Amân pentru atunci alte consemnări aniversare, semnalez aici o coincidență (chiar dacă, se spune, nimic nu este întâmplător) remarcabilă: primul număr al revistei a apărut la început de decembrie 2010, Legea prin care s-a instituit Ziua Culturii Naționale, 15 ianuarie, a fost dată pe 7 decembrie 2010! Suntem, așadar, în aceeași zodie!... S-o considerăm zodie norocoasă și, mai ales, să lucrăm pentru a confirma acest lucru!...