Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Şi peste toate, școala…

Scriu „școală”, dar mă gândesc la complexul neseparabil educație-instruire- cultură, la învățământ și învățare. Am citit/auzit de multe ori că „secretul” progresului unei țări constă în triada educație-sănătate-infrastructură. Se adaugă uneori necesitatea unei legislații corecte în sine și corect aplicată. Aș simplifica: un popor educat va fi preocupat și de sănătate și de alte cele. Iar în infrastructură aș include nu numai drumuri, poduri, căi ferate, ci și suportul pentru internet și telefonie, ba chiar și infrastructura organizatorică, legislația în general, organizarea administrației, a instituțiilor statului în particular.
Iar peste toate, rămâne școala…
Despre care s-a tot scris și se tot scrie. Nu numai la noi, ci în toată lumea „civilizată”. (Nu voi obosi să folosesc ghilimele, gândindu-mă la sinucigașa „civilizație europeană” – de la Spengler până la, scuzați, Macron, găsim bibliografie din belșug!) În mai toată lumea există preocupări privind învățământul. Simplul fapt că au apărut tot felul de școli experimentale dovedește acest lucru.
Două sunt sursele provocărilor cărora școala trebuie să le facă față: (1) tensiunea dintre tradiție și „modernism”, dintre istorie-memorie-identitate și globalizarea împinsă dincolo de marginile firești, spre nivelare cultural-identitară, și (2) accelera-rea acumulării de cunoștințe, schimbările tot mai rapide și profunde, specifice „revoluției digitale”, specifice celei de a patra revoluții industrial-tehnologice. În mod tradițional, școala este păstrătoarea memoriei vii a unui popor, a unei civilizații (o bibliotecă, de orice fel ar fi ea, poate stoca oricât de multă informație, dacă ea nu este citită, devine memorie moartă; este valabil acest lucru pentru orice știință: dacă nimeni nu-i citește cărțile, ea moare – învățământul superior are și această sarcină, să producă persoane specializate care țin vie o știință, chiar dacă ea nu este, acum și aici, utilă, în sensul banal al cuvântului).
La fel ca în alte câteva direcții, pe de o parte, noi suntem doar un caz particular al unui fenomen mai general, cel puțin european, pe de alta, suntem și „originali”, în mod păgubos, în privința școlii. Politizare excesivă se numește „boala”, simptomele se văd în schimbarea periodică a conducerii școlilor, finanțarea precară și, cel mai spectaculos și poate cel mai grav, obsesia reformelor. Instabilitatea. Schimbarea schimbării… În timpul unei recente emisiuni TV, moderatoarea a remarcat faptul că nu avem ministru la Educație și, instinctiv, mi-a scăpat o glumă ne-glumă de genul „poate ar fi instructiv să prelungim măcar vreo jumătate de an această stare, să vedem dacă nu cumva în școli lucrurile vor merge mai bine fără un ministru de resort…” Ideea este că nu-mi amintesc un ministru la Educație care să nu se fi simțit dator să schimbe ceva imediat ce ajunge în funcție, mai ales inversând o decizie a predecesorului său. Nu pentru a face mai bine, ci pentru a face altfel. Am, desigur, și o listă de decizii folositoare ale onor miniștrilor în cauză, dar lista bramburelilor este net mai lungă și cu efecte mai vizibile.
Se spune că Moisil ar fi spus cândva (nu am găsit fraza printre scrierile sale) că „cea mai bună reformă în învățământul românesc ar fi să nu se mai facă nicio reformă timp de un deceniu…” Cam despre asta era vorba în gluma mea (serioasă).
Îmi amintesc de manualele pe care le-am avut, în școala generală (așa se numea atunci gimnaziul) și în liceu. Şlefuite ani de-a rândul până aproape de perfecțiune. Scrise de profesori, de profesioniști. Manuale de cultură generală, unice, clasicizate – nu harababura manu-alelor alternative, genial-malefică invenție, poartă, printre altele, pentru rescrieri „demistificate” ale istoriei și literaturii și pentru tranzacții financiare.
Încă un raționament grabit-falacios pe care l-am auzit mai mereu în declarațiile de instalare, la TV eventual, ale miniștrilor Educației: școala trebuie să răspundă nevoilor societății, să producă specialiștii pe care îi cere economia. Nici pe jumătate nu este corect! Şcoala generală are ca sarcină cultura generală, educația, ea trebuie să producă cetățeni ai României care să știe din toate câte ceva și cât mai mult din cele fundamentale (oricâte lucruri s-ar găsi pe internet, dacă nu știi ce să cauți… nu cauți). Liceul teoretic continuă această muncă, dar mai și pregătește mintea pentru performanță. Sigur, liceele profesionale produc „oameni ai muncii” – nimic peiorativ, dar nici de promovat în dauna specializării. La nivel superior, lucrurile sunt mai complicate: absolvenții au nevoie de locuri de muncă, trebuie pregătiți pentru așa ceva, dar nu numai pentru cele de azi-mâine, ci și pentru cele de… poimâine. Amintita revoluție tehnologică, a patra, va schimba – deja o face – imprevizibil nomenclatorul meseriilor. Facultățile nu trebuie să formeze (numai) profesii și competențe, ci și să antreneze pentru învățare-adaptare, formând meta-competențe. O figură de stil pe care am mai folosit-o: învățământul superior trebuie să fie și o „sală de forță pentru mușchii minții”, antrenând performeri care să poate practica „sporturi” noi, care nu existau la intrarea în facultate.
Reiau „triada magică”, educație-sănătate-infrastructură, dar adaug, imitându-l pe Apostol: dar cea mai mare dintre ele este educația!