Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Din păcate, trăim vremuri interesante…

Istoria omenirii este o densă listă de evenimente, dar în cărți sunt reținute cu precădere cele sângeroase. Invazii, migrații, războaie, bătălii, revolte și revoluții, atentate… Perioadele de liniște și ordine, câte vor fi fost, nu produc breaking news, nu lasă urme în cronici și arhive, iar monumentele cu cărturari sunt puține și nu impresionează precum cele ale luptătorilor călare… Catedrale mai întâlnim, dar în interior sunt mai ales morminte de regi și cavaleri, și unii, și alții, cu armuri și săbii. Două mii de ani s-a propovăduit și s-a prezis pacea veșnică, la finalul celor două milenii s-au anunțat sfârșitul istoriei, al timpului, satul global al concordiei… Preziceri în pustiu, plictiseala e departe. Planeta a fost dintotdeauna agitată, dar de câteva decenii parcă a intrat în fibrilație. Pretutindeni, tensiuni peste tensiuni, conflicte, atomizare- radicalizare-dezbinare, tabere vechi, tabere noi, interese și mișcări, isme de un anotimp cu pretenții de religii, o frenezie a libertății-egalității (contradicție în termeni) inducând stres și violență, activismul ca scop și stare de existență, schimbarea de dragul schimbării, ranchiune vechi transformate în vinovății noi, grabă, entropie, anomie. Exces de justiție socială, ducând la exces de frustrare socială – ne-a avertizat demult Alexis de Tocqueville. Tribunale și plutoane de execuție mediatice, dar și războaie adevărate, lupte de stradă și atentate, în Europa și America de Nord chiar, în centrul „lumii civilizate” și „democratice”… Șefi de stat fie imberbi, la propriu sau la figurat, fie „ofiliți” de ți-e jenă să-i privești și frică ți-e când știi ce butoane au la îndemână, toți cu „mânere” cunoscute sau bănuite – cei care nu se încadrează în aceste categorii fiind, desigur, „dictatori” și „extremiști”… ONG-uri și „laboratoare” (un nume mai neutru pentru servicii și altele asemenea) care decid ce e bine și ce e rău, cine trebuie ales, ce să învețe copiii la școală, cum să vorbească părinții acasă. Manipulare împinsă cinic în nerușinare. Cuvinte transformate în etichete demonizante sau în vocabule magice, dezicându-se de semantica din dicționar și impunând una contrafăcută, devenind sentințe și porunci. Constatare mai veche: oamenii nu mai gândesc, ei judecă. E și mai ușor/leneș, se potrivește și mai bine cu frustrarea generalizată, reală sau doar indusă.

Nu fierbe numai emisfera de nord. În felul ei, și Africa e încontinuu subiect de știri, adăugând mereu la lista cu lovituri de stat și masacre tribal-religioase și privind cu jind la metropolele coloniale în care laptele și mierea îi așteaptă pe cei ce au șansa să treacă vii Mediterana… Plus primăverile arabe și maidanele portocalii (cele din urmă țintind până la… Minsk și mai departe)… Nici în Asia nu s-a instaurat surâsul divin al lui Budha, faliile geopolitice sunt la fel de tensionate ca cele tectonice – și, tot ca acestea, silențioase (până în clipa cutremurului).

Se suprapun, anul acesta, alegerile, pe jumătate de mapamond! Sistematic, opoziția câștigă – se practică cu abandonare votul împotrivă, semn de furie și dezamăgire. De greață adesea. Se înțelege, vorbesc mai ales despre „lumea civilizată, democratică” (nu voi obosi să folosesc ghilimelele pentru aceste forme devenite fără fond, până și Papa a spus-o de curând).

Și totuși, în această harababură generală, se întrevăd niște tendințe, o anumită relaționare – cauzală sau nu, nici nu contează.

Preziceam cândva că, după secolul XIX, al națiunilor, și după secolul XX, al globalizării, va urma din nou un secol al națiunilor. Agresivitatea globaliștilor (subliniez din nou diferența dintre globalizare, ca proces tehnologico-științific inevitabil, realizat deja, și globalism, ca ideologie nivelatoare, impusă nerealist-utopic) a devenit vizibilă, excesivă, aberantă prin asocierea cu progresismul neobolșevic, iar reacția este firească: furia și greața. De aici, balansarea către (revenirea la) suveranism, identitate, tradiție, cu îngroșările (electorale) de rigoare. În aceste ape tulburi, pescuitorii: corporații, servicii, bogații lumii. Follow the money! este cheia înțelegerii multor evenimente. Iar Maica Tereza ne-a prevenit: problema omenirii nu este că nu poate să-i sature pe săraci, ci că nu poate să-i sature pe bogați.

Nu știu cum va fi de Anul Nou 2026, dar de Anul Nou 2025 vom avea, se întrevede, o lume... deloc bravă, deloc nouă: aroganța americană va privi pofticioasă spre răsărit de pe malul drept al Niprului, aroganța rusească va privi pofticioasă spre apus de pe malul stâng al Niprului, într-un „joc” de tip Coreea-Coreea, pentru câteva decenii; UE va privi derutată în toate direcțiile, impecabil coafată și la fel de inadecvată și heirupistă ca până acum, pierzătoarea de serviciu a mai tuturor competițiilor în care va fi atrasă și tremurând de frica revărsării Africii peste ea; trumpismul, cu sau fără protagonist, va rămâne, pentru o vreme, singura speranță că aplombului oengist în promovarea aberațiilor progresist-inclusiviste-ecologico-minoritarist-ateiste i se poate opune cineva, chiar dinspre „rădăcină”; China va continua liniștită să joace GO (în limba lor, wei-qi) pe harta lumii, fără nicio grabă, pentru că mai are un sfert de secol până ce va câștiga maratonul de o sută de ani, zâmbind confucianist la ideea că America crede că it is great again…

Noi?... O enigmă și un miracol, cum ni se spune, eterni și fascinanți, cum ne socotim, chibițând până și Apocalipsa, după feldeință...