Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Două Renașteri, trei-patru revoluții

Un argument creaționist sună cam așa: dacă, într-o pădure, zărești pe jos o piatră, nu te miri cum a ajuns acolo, dar dacă dai peste un ceas, este clar că el nu e un obiect rezultat dintr-o evoluție naturală, ci este creat. Cam așa mă uit eu uneori la „potrivirile” din istorie, chiar dacă bine știu că există și întâmplare, ciclitate și alte legități și, peste toate, stăruința omului de a vedea coincidențe și de a le da înțeles.

Mă uit, de pildă, în istoria ultimelor secole și mi se pare mirabilă seria de revoluții propriu-zise (Franceză – 1789, cea de la 1848, Bolșevică – 1917, cea pe care o trăim acum, progresist-neomarxistă sau cum se va numi ea, marcată semnificativ de anul 1989), pusă în paralel cu seria celor patru revoluții industriale (prima, asimilată cu motorul cu abur – final de secol XVIII, a doua, corespunzătoare motorului cu ardere internă și electricității, simbolizată de banda de montaj a lui Henry Ford – cumpăna dintre secolele XIX și XX, a treia, pe la mijlocul secolului XX, bazată pe calculator, automatizare, energie nucleară, și cea în care se zice că am intrat de vreo două decenii, adusă de internet, inteligența artificială și cele înrudite cu acestea). Revoluția (considerată și a națiunilor) de la 1848 este ceva mai netipică printre celelalte revoluții social-politice – măcar prin faptul că nu a plecat de la obiectivul de a face tabula rasa din „orânduirea” dinainte și nu a pus în mișcare plutoane de execuție folosind ghilotine- gloanțe-acuze-mass-media pentru a extermina o „clasă veche” în numele unei dreptăți auto-asumate de o „clasă nouă”, cea cu arma/microfonul în mână. La fel, o consider atipică pe cea de a treia revoluție industrială, care este continuată direct în cea de a patra, le-aș număra împreună (de aceea am pus nehotărâtul „trei-patru” în titlu). În ambele este vorba despre digitalizare, nimic mai mult, nimic mai puțin, doar că pe trepte diferite de perfecționare a calculatoarelor și rețelelor și a științei folosirii lor (spre capabilități numite, ușor abuziv, „de învățare”, ducând la „inteligență artificială”).

De fapt, toate noțiunile din ultima frază, uneori până la terminologie, își au originea în scrieri (unele rămase în manuscris) ale lui Alan Turing, de pe la mijlocul anilor 1930 și până în 1954, când a murit. Ajung astfel și la cele două Renașteri. Prima este mult invocată și mult discutată, uneori cu diferențe de aprecieri. În principiu, secolele XIV-XVII. Influență arabă, urbanizare, universități, inventarea tiparului, separarea științei de teologie, omul pus în centrul universului, arogant, tot mai arogant… Utilitarism, realism, eficiență, progres cu orice preț, cartezianism…

Despre A Doua Renaștere se vorbește abia în ultima vreme. Personal, am citit prima dată despre așa ceva în prefața „1900-1930 – Noua Renaștere” scrisă de fizicianul-filosof româno-francez Basarab Nicolescu la cartea Știința modernă, muza neștiută a suprarealiștilor, publicată de Petrișor Militaru la Ed. Curtea Veche, București, în 2012. Subiectul merită o discuție aplicată. Ideea m-a convins, dar nu aș limita deloc la trei decenii durata. Nu pentru a nu părea prea „grăbită” în raport cu prima Renaștere, ci pentru a prinde și realizările următoarelor două-trei decenii, teoremele lui Gödel și, mai ales, calculatoarele, de la teorie (A. Turing) la realizare practică (John von Neumann, anii 1940), și cibernetica. Basarab Nicolescu punctează marile evenimente din știință (fizica cuantică, relativitatea, Big-Bang-ul, psihanaliza, logica nearistoteliană) și cultură (arte plastice – Picasso, Kandinsky, suprarealismul din literatură) – aș adăuga și politica-filosofia (Școala de la Frankfurt) – și prezice și o A Treia Renaștere, apropiată, bazată pe „întâlnirea spectaculară între transdisciplinaritate și revoluția informatică”. Nu progrese, oricât de importante, ci schimbări majore de paradigmă, cu adevărat fundamentale, au fost consemnate încă din primii ani ai secolului trecut (doar un exemplu: fizica cuantică a pus în discuție însuși principiul cauzalității).

În siajul Renașterii dintâi, putem considera primele revoluții, până la Primul Război Mondial. Cea de A Doua Renaștere pare a fi terenul revoluțiilor ulterioare, politice sau industrial-științifice (și de data aceasta, cu „mondialul” aferent – să căutăm încă un șir de coincidențe, aducând și războaiele în ecuație?!...), dar cu o întrebare „de adâncime”: cine pe cine influențează între cele trei – Renașterile, revoluțiile politice, revoluțiile industriale? Avem probabil o interdependență dinamică, profundă. Temă pentru profesioniștii filosofiei istoriei, aici semnalez un alt „detaliu”: Prima Renaștere a încercat să-L evacueze pe Creator din însăși creația Sa, cu mijloace violente la vremea unora dintre revoluții; acum, se vorbește despre trans- și post-umanism, omul este cel evacuat, lumea virtuală ia locul celei reale. Primele revoluții industriale aveau de a face cu forme noi, la vremea respectivă, de energie, cu înlocuirea mușchilor (omului și animalelor), curenta revoluție are de a face cu informația, deci cu înlocuirea creierului (omului). Până unde se va merge, vom muri și vom vedea, vorba poetului…

La limită, cea de A Treia Renaștere va fi numărată de „cyberființe” dintr-un cloud pe care, acum, nici nu ni-l putem imagina. Dar cine le va evacua pe „cyberființe”?... Sunt încredințat că cercul se va închide, Creatorul va reveni, șoptind, pe înțelesul serverelor stăpânitoare peste Pământ, Reset!, și ciclul se va relua, cam de pe la străbunicii gânditorului de la Hamangia...