Etichetopatia
Gheorghe PĂUN
Mă grăbesc să preiau rugămintea Poetului, „Tu, iartă-mă, limbă română!”,
vinovat simțindu-mă pentru chinuita construcție din titlu, dar am dorit să concentrez
într-un cuvânt un rezumat al rândurilor care urmează. Se sugerează o boală,
molipsitoare chiar (iar aici mi se pare a se ascunde aspectul cel mai grav, pentru că duce
la o veritabilă pandemie), aceea de a pune etichete, agresiv-minimalizatoare, se-nțelege.
Porecle ar fi cuvântul cel mai potrivit, dar „poreclitopatia” ar fi și mai greu de
pronunțat-acceptat.
Toate revoluțiile – cele victorioase, desigur, pentru că cele eșuate nu se numără
– încearcă să facă tabula rasa din starea dinainte. De-a lungul vremii, cu sabia,
ștreangul, ghilotina, glonțul, gulagul, canalul, închisoarea. A se observa „rafinarea”
mijloacelor, eficientizarea (în sensul strict economic: efect supra efort…). În paralel (și
direct proporțional cu zisa „rafinare”), s-a perfecționat discursul, de la urlete și comenzi
militare la manifeste, condamnări juridice (respectiva zeiță fiind legată la ochi, firește),
delațiuni, incriminări publice – și am ajuns (era gata să spun „am evoluat”) până la
etichetări. Cele din vremea instalării comunismului, la noi și peste tot la fel, erau
echivalente cu delațiunile, iar acestea cu condamnările. „Dușman al poporului”,
„exploatator burghezo-moșieresc”, „chiabur” – ca să aleg numai trei dintr-o listă mult
mai lungă, pe care am început s-o uităm (câți își mai amintesc de „titoist”?) – erau
suficiente să aducă după ele cătușe, procese cu sentința știută dinainte, deportări,
închisoare.
Puterea, virtuală în sine, zdrobitoare uneori prin consecințe, a cuvântului. A
cuvântului ales din lista de etichete cu funcții violent-acuzatoare, letale în contexte
potrivite. Nu e nimic nou (Eminescu a fost eliminat din viața politică și din gazetărie
prin asocierea etichetei de nebun), dar ultima „revoluție”, chiar dacă nu (mai) este
numită astfel, cea care a schimbat schimbarea, readucând (se spune) capitalismul pe
meleagurile noastre, continuând cu „revoluția” progresist-globalistă, în plină și agresivă
desfășurare, pentru că a trecut „moda” ghilotinei și reeducării piteștene, pune mare preț
pe cuvintele-ciomag. La vremea societății informaționale, a comunicării, deci a
manipulării, puterea cuvintelor este tot mai mare – cel puțin în direcția corozivă. A se
observa nu numai turația și decibelii participanților la „dezbaterile” de la TV, ci mai
ales termenii folosiți, iar acest lucru este și mai relevant în presa scrisă, inclusiv pe
internet. Nu mă refer la cuvintele de la marginea dicționarului sau de dincolo de
dicționar, ci la etichetele cu rol distructiv. Cred că e nevoie de un colectiv
multidisciplinar pentru a clarifica fenomenul: lingviști, psihologi, psihiatri, sociologi,
politologi etc.
O listă scurtă, de ultimă oră, amestecând „dulcegării” de tip „nostalgic,
eurosceptic, expirat” cu vocabule-sentință, precum „extremist, legionar, putinist”, între
cele două limite plasându-se, dar migrând într-o parte sau alta, în funcție de dicție (egal:
de cât de injectați sunt ochii vorbitorului), adjective de tipul „naționalist, suveranist,
iliberal”. Evident, definițiile nu sunt cele de dicționar, la fel ca multe alte cuvinte, și
acestea s-au pervertit „contextual”. În același peisaj întâlnim „loviturile generice”, la
adresa celor care nu sunt de față – „idiot” și „imbecil” sunt cele mai frecvente.
Sunt mai multe sursele acestei degradări a limbajului mass-mediei: „s-a dat
liber” la vorbit cum ne vine la gură; „lupta electorală” permanentă cultivă stilul agresiv;
calitatea vorbitorilor de „pe sticlă” este parcă tot mai precară; oengismul presupune
combativitate, nu numai pentru a justifica banii comanditarului, dar și pentru că
agresivitatea este probabil antrenată în „școli” de „plutoane de execuție verbală”, apoi
imitată de snobi și frustrați.
Revin însă la sufixul din titlu, pentru că în sufix stă, de fapt, punctul de plecare
al acestor rânduri. De câte ori ați auzit cuvântul „dacopat”? Mie mi s-a întâmplat de
multe ori. Îmi reprim „urticaria” și trec mai departe atunci când îl emite un oengist
dacofob, un mercenar antiromânist, care are sarcină să se opună, cât îl țin puterile și cât
îi impune contractul de angajare, tendințelor naționalist-identitare, tradiției, istoriei,
pentru că de aici mai e doar un pas până la suveranism, patriotism, întrebarea „ce-ați
făcut din țară?” și altele asemenea care dau bătăi de cap corporatocrației mondiale,
banului, intereselor. (Am auzit de curând o vorbă mare: ce blestem pe noi să avem atâta
aur! Putem adăuga: petrol, gaz, sare, apă, metale rare, cernoziom, mare și Dunăre,
păduri și Deltă și încă altele… Ce blestem că suntem bogați…) Sufăr însă la propriu
când aud bicisnica vocabulă din gura unor oameni respectabili, de calitate, care nu au
voie să fie derizorii, superficiali, suficienți. Una este ignorarea din lipsă de interes sau
timp, contrazicerea, critica, negarea argumentată, alta este execuția sumară, printr-o
poreclă. Coborârea. (Auto)Descalificarea. Plus că, și asta este și mai trist, amintitele
persoane respectabile fac în felul acesta, inconștiente, treaba activiștilor antiromâniști, a
hliziților năimiți.
Am asistat odată la o scenă în care cineva din public a sugerat/reproșat unui
vorbitor că, în urma celor pe care le spusese mai devreme, ar putea fi considerat
dacopat, iar cel de pe scenă a răspuns senin cu ceva surprinzător: „Ce este rău în a fi
bolnav de dragoste pentru daci?” Dezarmantă întrebare, nu-i așa?...