Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Basarabie, lacrimă fierbinte

Titlul vrea să reamintească un altul similar, apărut în acest colț de pagină în noiembrie 2012, Basarabie, lacrimă caldă. Anii scurși de atunci și tot ce s-a întâmplat prin lume în vremea asta motivează un titlu „actualizat”. Gândindu-mă la lungul-cruntul secol de rusificare, la stalinism, foamete, gulag și Siberia, la Cotul Donului și Transnistria, și mai potrivit ar fi fost Basarabie, lacrimă sângerie. Nu l-am ales pe ultimul pentru că poate părea ostentativ-dramatic, deși dramatică a fost istoria neamului.

Personal, atunci când silabisesc cuvântul Basarabia, îmi aduc aminte cum îmi povestea taică-meu, țăran argeșean, pe șoptite, spre finalul anilor ’50, de partea de țară pe care ne-au luat-o rușii (și despre Rege și Mareșal îmi șoptea), adaug ce-am citit și văzut între timp și pătrund într-o dioramă de deal-câmpie-toamnă, funigei și nostalgie, ținutul lui Orfeu-de-la-Orhei, al dulcelui grai moldovenesc, al valsurilor lui Eugen Doga, dar când revin în lumea reală, mă apucă iarăși și iarăși durerea-revolta. Cum de a fost posibil tot ce s-a întâmplat cu Basarabia (și cu alte regiuni ale României grănițuite – Al. Surdu)? – întrebare didactică, cum de este posibil să se întâmple și astăzi și, mai ales, să nu se îndrepte? – întrebare militantă. Mirându-mă precum seniorul Vladimir Beșleagă, ridic ochii spre cer și mă întreb: „De ce, Doamne, a fost așa să fie?”

Că vatra Daciei, extinsă spre răsărit prin latinitate și românitate, cel puțin în raport cu granițele Imperiului Roman, în răspăr cu pustiitoarele migrații asiatice (de la Ion Coja, voi reveni), a fost o jumătate de mileniu trofeu disputat și teren de confruntare între Imperiul Otoman și cel Ţarist, o știm și asta explică multe – dar nu justifică, moral și juridic vorbind, nimic! Martori mi-s Mușatinii, cu toții, și urmașii lor, și urmașii urmașilor lor. Cu atât mai puțin justificate sunt ingerințele imperiilor-cancelariilor de la vest de noi în soarta provinciilor românești, a Moldovei vechi, a Basarabiei în particular. Franța (începând cu Napoleon) s-a amestecat, Perfidul Albion la fel, Austria și Germania așijderea. Toți au luat creionul și au trasat granițe pe harta noastră (sau procente pe șervețele, la Ialta și cine mai știe pe unde…). De pe vremea lui Petru cel Mare până azi. L-am plâns la școală pe cultivatul Cantemir pentru înfrângerea de la 1711, nu auzisem atunci de testamentul lui Petru – autentic sau nu, la fel de periculos este. Dacă nu se întâmpla ce s-a întâmplat la Stănilești pe Prut, eram azi gubernie rusească, poate nici nu ne mai trecea prin minte ideea de grafie latină. La capătul dinspre prezent, adaugă nedumerire și furie jenanta comedie Schengen. Vorba lui Eminescu: înțelegem că Austria are interese în ceea ce ne privește, dar nu are deloc drepturi! Acum o sută cincizeci de ani, o spunea Poetul, românul absolut, azi cine s-o mai spună?!... Românii relativi din jur?!... Întrebare urgentă, pentru că lumea, Europa inclusiv, este mult mai complicată ca atunci, dar la fel de cinică: geopolitica intereselor tocește din răsputeri vârfuri de creioane pe întreg planiglobul, ca totdeauna, în spatele ușilor capitonate (și a perdelelor de fum, a diversiunilor), pe seama celor mici – și tăcuți.

Revin însă la Chișinău, la miracolul din finalul anilor 1980, la Renașterea Națională – își merită din plin majusculele. Se întâmpla în Imperiul Sovietic, e adevărat, obosit imperiul și conștient de oboseala sa – vremea lui Gorbaciov. Dar, în RSSM abia cu câteva decenii înainte, de glonț sau în Siberia, muriseră oameni, mulți!, pentru că scriau românește, pentru că aveau poeziile lui Eminescu în casă. Date cutremurătoare pot fi găsite în articolele lui Nicolae Dabija din Literatura și Arta, strânse apoi în volume. Omit aici referințele, sunt numeroase. Dar, ce s-a întâmplat atunci, prin 1986- ’89, a sfidat probabil orice așteptare. Scriitorii împotriva imperiului! Metaforic, dar nu în întregime, poeții împotriva tancurilor! Românii cerându-și dreptul de a vorbi și scrie românește – și obținând acest drept, la finalul lunii august 1989. O șesime din populația Basarabiei, reunită în Marea Adunare Națională din 27 august, la Chișinău, determină Sovietul Suprem al RSSM să voteze independența și revenirea la grafia latină și la limba română. Plus tricolorul, plus imnul și încă altele. Chiar din anul următor, 31 august a fost sărbătorită ca Zi a Limbii Române în Republica Moldova; în România, acest lucru a fost legiferat abia în 2011.

Preiau acum o serie de gânduri ale lui Ion Coja, din articolul Școala Basarabeană a iubirii de neam, publicat în Doctrina naționalistă în august 2013 și reluat în 2014, vezi https://ioncoja.ro/14247/. Atenție, este scris Școala Basarabeană, cu majuscule, pentru a întări și în felul acesta mesajul și paralela cu Școala Ardeleană. Mult cunoscută și apreciată în istoria Transilvaniei și a României cea de a doua, un concept pe care cunoscutul lingvist îl propune în privința primei sintagme.

Căci „fără 27 august 1989 nu ar fi fost posibilă resurecția din Timișoara și București, din toată Ţara”. „E bine să reținem că de la ardeleni avem ziua de 1 Decembrie, iar de la basarabeni, de la moldovenii de peste Prut, avem ziua de 31 August, zile amândouă de afirmare națională a identității și demnității noastre etnice.” Să ne amintim însă că, și în 1918, Basarabia a fost prima, a votat unirea cu Ţara încă din 27 martie! I-a urmat Bucovina, pe 28 noiembrie, în zilele de febrilă pregătire a Marii Adunări de la Alba Iulia.

„Iar dacă stăm să judecăm lucrurile cu bucuria de a descoperi către cine mai avem motive de recunoștință, este timpul să identificăm în cultura și istoria noastră un capitol pe care l-am trecut prea ușor cu vederea: Școala Basarabeană!…

Un bob zăbavă vă cer asupra acestui gând: Școala Basarabeană!… Gând care nu-mi aparține, dar când am auzit, la o recentă lansare de carte a unui autor de dincolo de Prut, pe două doamne profesoare universitare, vorbind despre Școala Basarabeană, m-am minunat de câtă dreptate puteau să aibă! Dacă vorbim de o Școală Ardeleană, cu rolul ei decisiv în istoria noastră, școală prin care cu toții ne-am românit și mai mult decât eram, apoi se poate vorbi și de o Școală Basarabeană, cu același rol istoric, de fortificant al românismului la ceas de cumpănă! De restriște și de răscruce!”

Promite Ion Coja că va elabora asupra acestui concept, nu știu dacă și unde a făcut-o, pentru mine rămâne importantă revelația: Școala Basarabeană! O listă a „corifeilor” (termen-clișeu folosit pentru marile nume ale Școlii Ardelene) este impresionantă și, cel puțin deocamdată, greu de întocmit. Multe dintre articolele apărute în Curtea de la Argeș venite de la Chișinău fie sunt semnate de cunoscuți luptători pentru românism, fie vorbesc despre ei și despre faptele lor. Din vremea Renașterii Naționale și în continuarea acesteia. Revista își asumă-onorează astfel menirea, cinstind tricolorul din antetul primei pagini, și este și fidelă ideii de Pod de Reviste, sintagmă care a apărut în toamna anului 2011, când am prezentat revista la Chișinău, iar Nicolae Dabija, redactorul-șef al săptămânalului Literatura și Arta, de față atunci, a exclamat: „Iată un pod mai durabil decât cel de flori, unul de reviste!” Nu mai amintesc acțiunile derulate, revistele de pe o parte și alta a Prutului care s-au alăturat inițiativei – aș vrea doar să formulez din nou întrebarea „ce urmează?”

Răspunsul scurt și acoperitor, defensiv și banal, este: depinde de noi, depinde de soartă. Cu soarta asociată, în gând, cu gândurile (de fapt, interesele, uneori toanele) Marilor și micilor Puteri. Corect istoric, dar tot istoria ne dă multe pilde optimiste, momente de răscruce în care Grădina Maicii Domnului s-a dovedit a avea o stea păzitoare, de puțini văzută, dar decisivă, aducătoare de zile astrale. Văzută însă steaua și pregătite zilele de prorocii neamului, ca să-l invoc pe unul dintre ei, Alexei Mateevici (autor și al Imnului de Stat al R. Moldova, Limba noastră), care, la 10 iulie 1917, scria din tranșeele Mărășeștilor (avea să moară peste o lună și jumătate, Acasă, la Chișinău):
Să știți: de nu veți ridica
Din sânul vostru un proroc,
În voi viața va săca.
Zădarnic soarta veți ruga,
Căci scoși veți fi atunci din joc
Și-ți rămânea făr' de noroc.

Poemul, intitulat Basarabenilor (și reluat în revista de față la rubrica Poeme de jar), nu se (mai) adresează numai locuitorilor Basarabiei, ci tuturor românilor.

Tuturor românilor, prin intermediul președinților lor de la București și Chișinău, li se adresează și un cuprinzător-convingător Memoriu privind Proiectul de Ţară: Reîntregirea României – securitate și pace în Estul României, elaborat de Alecu Reniță, deputat în Primul Parlament al R. Moldova, publicat în Literatura și Arta din 2 noiembrie 2023. Vremea este potrivită, să trecem la fapte!, spune Memoriul, listând la final 12 puncte, precise, practice, ale „viziunii românilor basarabeni” privind „Proiectul de Unificare a poporului român și de Reîntregire a Ţării”. Îmi amintește Memoriul și de Sfatul Ţării 2, de Congresul acestuia din 27 martie 2016, de documentele adoptate atunci – cu Reunificarea cerută până în 2018, la Centenar…

Dar nu a fost așa să fie. Nu a apărut prorocul, vorba poetului…

Prorocii apar atunci când îi trimite Dumnezeu pe Pământ – dar important este ceea ce ne rămâne nouă de făcut: să fim pregătiți să-i întâmpinăm și să-i urmăm. Pregătindu-le calea prin unirea în cuget și simțiri. Unire care s-a manifestat dintotdeauna între români, prin limbă, credință, obiceiuri, prin Eminescu și Mateevici, prin învățăturile lui Zalmoxis, prin martiriul lui Mihai, al Brâncoveanului, al lui Horea și al Iancului, al lui Ion-fără-de-mormânt. Dar nu înseamnă că unirea în cuget și simțiri va continua de la sine, eventual că se va întări de la sine. Zgomote, agresiuni, diversiuni vin din toate direcțiile… imperiile sunt iar în fierbere, au nostalgii, interese (chiar dacă nu au drepturi – tot repet vorba lui Eminescu, poate ne intră odată și odată în minte…), au nerușinare și arme – și neomenia de a le folosi…

Nu vor fi de ajuns rugăciunile și poemele – dar ce putere formidabilă au acestea două, atunci când sunt rostite de un întreg popor! În limba noastră cea română!