Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Colind, de unul singur

Măcar de-ar ninge, îmbelșugat, din greu, trei zile și trei nopți la rând, cât gardul să crească omătul, să nu mai rămână roată pe drumuri – numai sănii de s-ar putea, cu cai și cu clopoței care să râdă pân’ la lacrimi.

Am obosit de-atâta toamnă, de-atâta scădere a zilelor. Sunt convins că la fel scad și la Polul Sud, ca la noi spre Polul cel de Nord, la fel peste tot – s-a lenevit și Soarele, dă arșiță, dar nu Lumină.

Să fie zăpadă, să fie alb, o eră glaciară scurtă, dar intensă, neiertătoare, știind totuși că, în ordinea firească a anotimpurilor, după îngheț izbucnesc, mereu triumfători, mugurii. Cândva, după ceea ce se numește solstițiu de iarnă, după Anul Nou, după Dragobete, spre Sfântul Gheorghe cel purtător de biruință. Cel cu cal și suliță.

Până atunci, aș hiberna! Ghemuit în mine însumi, cu ochii închiși, cu urechile acoperite, stins pe jumătate. Un singur bit pe zi să mi se mai strecoare în țeastă: 0/1, da/nu, a venit primăvara, nu a venit primăvara…

O să încep să-mi imaginez Paradisul ca un loc în care se doarme încontinuu, la adăpost de… o, Doamne, că departe mai ești!

Voi relua fraza de la „la adăpost de”, după ce fac mărturisirea că am încercat o vreme să scriu acest editorial despre… micul prinț al lui Saint-Exupéry. Voiam să fie ceva ca de Crăciun, curat, senin, plin de poezie, chiar dacă puțin trist, pentru că, vă amintiți, la sfârșit, micul prinț dispare. Voiam, recunosc, să întrerup șirul textelor „angajate”, să nu mă mai refer la starea lumii și starea României, orice privire către cele două duce inevitabil la încrâncenare. O mai strigasem în ajutor și pe Alice, cu aventurile ei în Ţara Oglinzilor și în Ţara Minunilor, a dumnealui Charles Dodgson matematicianul, alias Lewis Carroll povestașul. O eschivă perfectă, în lumi cu adevărat feerice…

…la adăpost de televizoare și ecrane de tot felul, de breaking news și de breaking fake news, ce ironie!, de „bulbucații ochi de broască” ai nerușinaților și vânduților, departe de trăncăneala politicienilor și „formatorilor de opinie”, de buzați dezabuzați, mizantropi la suflet ulcerați, jalnice figuri de drojdieri ai condeiului, hlizitori instruiți sau doar cabotini caraghioși, demolatori de profesie, bursieri-mercenari- molozari, oengiști logoreici și oengiste tunse și indignate, foști miniștri știe-tot, actuali „profesori” cu cravata bine înfiptă în omușor (asta produce spondiloză, poate de aceea neuronii lor nu pot face altceva decât să repete fraze primite în plic sau prin intermediul „releelor”), lichele pomădate, crainici care tot repetă că România este pe ultimul loc în Europa la tot ce pretind ei că ar fi de bine și pe primul loc la… – nici nu repet ce spun nemernicii, fugiiiți! (și slugăriți prin lume), acesta este mesajul, chiar dacă mai apare câte un belfer care ne asigură că o ducem mai bine ca niciodată (vai de nepoții care vor plăti împrumuturile unor miniștri ca Câțu), la adăpost de inconștient-meschinii care se întreabă „cât ne-ar costa unirea cu Basarabia”, ca și când ar exista un răspuns la întrebarea cât costă sângele, presupunând că Dumnezeu ar îngădui această întrebare, iar asta se aplică și la trădătorii care „s-au săturat de România”, la adăpost de UE, NATO, OMS, FMI și de toate organizațiile care vor să ne facă bine, binele lor, agresiv, scump, aiuritor adesea, de miliardari și militari de rang înalt, pentru care lumea este un teritoriu de pradă, oamenii niște piedici, cel mult niște resurse, morala un moft, legile o oportunitate de a face bani, departe de toată progenitura inutilă, artistică și neartistică de pe Pământ, cel la fel de decadent ca Olympul…

…cum-necum, iar am ajuns la Urmuz, incomparabilul! Atrocele!

Și Urmuz era o posibilitate, se potrivea o recapitulare la final de an aniversar- comemorativ, dar, ce mi-e Urmuz, ce mi-e Micul Prinț?...

Amân pentru februarie întâlnirea cu acel copil, care râde, are părul de aur, nu răspunde când este întrebat… Dar îmi iau precauția, la fel ca Antoine de Saint-Exupéry la începutul poveștii sale, să cer iertare copiilor că textul este dedicat oamenilor mari, în loc să mă refugiez de adevăratelea pe planeta cea mică și minunată. „Dar, am o scuză serioasă: acest om mare [cititorul] este cel mai bun prieten pe care îl am pe lumea asta. Mai am încă o scuză: acest om mare poate pricepe tot, chiar și cărțile pentru copii.” (Nu dau referințe, poate vă provoc astfel să recitiți Micul prinț.)

Până în februarie, totuși, vine iarna – o speranță la îndemână. Mă las acoperit de zăpadă, departe de orice televizor, sufletul lor de netrebnici! – e înjurătura mea maximală, dar nici nu știți câtă fiere pun în ea, de-o vor citi, de li se va spune, mai rău le va fi decât în blestemul lui François Villon la adresa dușmanilor Franței, completat cu cel împotriva crâșmarilor care botează vinul!...

Ah, meștere Villon, prietene! Dar unde sunt zăpezile de altădată?...