Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Eminescu, coautor…

Un titlu derutant-incomplet, mă grăbesc să înlocuiesc punctele de suspensie cu ceva lămuritor. Prima propunere: „Eminescu este, pentru mine, un coautor de primă mărime al limbii române”, iar afirmația, neobișnuită poate la prima vedere, apare la pagina 11 a cărții Limba română, între infern și paradis, a profesorului Solomon Marcus (Editura Spandugino, 2014). Care adăuga: Eminescu „are merite speciale în configurarea părții de paradis a limbii”. Profesorul Marcus știa totdeauna ce spune, de aceea, chiar dacă pare autobiografică, rețin aserțiunea marcusiană, întărită de altfel de numeroase alte nume mari ale culturii noastre – menționez aici numai un articol al lui Horia Bădescu, apărut în Curtea de la Argeș, în ianuarie 2012, vorbind despre „Ființa limbii române”, despre „chipul limbii române – chipul lui Eminescu”.

Nu detaliez, se știe că limba română arată altfel după Eminescu, se cunosc multe afirmații făcute de poet cu privire la limbă în general, cu privire la limba noastră în particular. Adaug și parafrazez, și acesta este subiectul rândurilor de față, faptul că Eminescu este și un coautor de primă mărime al folclorului. Afirmația are doza ei de exagerare, dar și justificări surprinzătoare. Nu încerc un studiu propriu-zis, sugerez doar câteva argumente.

Se spune, de pildă, că scriitorul care ne-a „prins” cel mai bine în operele sale și ne-a influențat cel mai mult, pe care îl cităm frecvent, este Caragiale. Nici vorbă! Personajele sale sunt pitoresc-istorice, politicienii lui sunt demagogi simpatici în comparație cu ce vedem azi la televizor, absurdul urmuzian a înlocuit caragialismul, iar citatele din scrierile sale, numeroase, într-adevăr, sunt mai degrabă interjecții, termeni circumstanțiali (parol, monșer, amice, căldură mare, coana Joițica, aveți puțintică răbdare, moft,…). Este „la modă” Caragiale pentru stilul său „deconstructivist”, pentru bășcălie, umor și absurd, dar Eminescu se plasează în cu totul altă clasă – Eminescu este parte a culturii noastre de adâncime (sintagmă a lui Johan Galtung), a feldeinței (de la Cantemir citire) românești și a folclorului însuși, într-o măsură de care nici nu suntem conștienți.

Dacă am încerca o listă de versuri eminesciene intrate în uz curent, am fi uimiți. Nu numai versuri din poeziile „simple”, de dragoste, multe ajunse romanțe, sau din Luceafărul, ci și din Glossa, din Scrisoarea III, Odă, Călin, Epigonii și câte altele ne sunt de folosință cotidiană, de ajungem uneori de nu mai distingem autorul, ele par „vorbe populare” de-a dreptul. Și, foarte important, mai toate sunt afirmații cu sens, cu un înțeles adesea filosofic, versuri întregi, iată deosebirea fundamentală față de citatele din Caragiale. „Vremea trece, vremea vine”, primul și ultimul vers din Glossă, apare și în „copilăroasa” Revedere, iar înțelesul este grav pentru „omul trecător”. Am amintit ultima poezie, pentru a semnala că Alex Ștefănescu începe comentariul asupra ei din splendida sa carte în două volume Eminescu, poem cu poem. La o nouă lectură (Editura Allfa, 2017, 2019) cu precizarea „Eminescu se comportă ca și cum folclorul românesc ar fi al lui” (vol. I, pag. 117, subl. Al.Ș.), afirmație pe care o mai făcuse și mai devreme (pag. 67): „Preluând soluții artistice din creația populară, el are sentimentul că împrumută ceva de la sine însuși, într-atât de al său i se pare folclorul”. „Pe necunoscuții autori ai acestor poezii [populare] îi admira de la egal la egal” (pag. 117). Am revenit astfel la ideea de coautor la folclor.

Se poate scrie o carte întreagă – dacă nu s-o fi scris deja, pentru că articole s-au scris multe – despre relația lui Eminescu cu folclorul. A cules folclor când era tânăr, a scris „Poeme originale de inspirație folclorică” – am preluat titlul unui capitol din Opere, Vol. II, apărut în seria Opere fundamentale, coordonată de acad. Eugen Simion sub egida Academiei Române (Editura Univers Enciclopedic, 1999), ediție îngrijită de D. Vatamaniuc. Așadar, poeme originale. Printre ele, Codrule, Măria-Ta, rămasă în două manuscrise din 1876. Deschid însă vol. I al antologiei (coordonată de Radu Cârneci) Poezia pădurii, volum îngrijit de Nicoleta Coatu, „șef de secție la Institutul de Etnografie și Folclor al Academiei Române”, un profesionist deci, care începe cu poezia… „Codrule, Măria Ta,/ Lasă-mă su’ poala ta…” Sunt consemnate 8 versuri, „culese în anul 1935, de la Anica Glovoțean, Spini, județul Alba”. Poemul lui Eminescu are 21 de versuri, incluzându-le, cu foarte mici modificări, pe cele din antologia amintită. Desigur, se prea poate ca Eminescu să fi cules o versiune a poeziei, cu vreo șapte decenii înainte de 1935, iar aceasta să fi rămas în circulație populară, dar faptul că versurile sunt aproape identice este greu de explicat altfel decât prin reîntoarcerea în folclor a poemului eminescian (a fost publicat în 1902, de Ilarie Chendi).

Iar povestea se repetă cu altă sintagmă „folclorică” mult repetată și mult mai plină de semnificație: „codrul, frate cu românul”! Așa cum cititorul deja știa sau a intuit acum, și aceasta apare într-un poem de Eminescu și nu în unul oarecare, ci în celebra Doină. Iată strofa: „Își dezbracă țara sânul,/ Codrul – frate cu Românul –/ De secure se tot pleacă/ Și izvoarele îi seacă –/ Sărac în țară săracă!” Și Doina se derulează în ritmuri populare, alerte, dar printre „Poemele originale de inspirație folclorică” nu apare ceva similar, nici măcar parțial. Aici lucrurile par clare, mai întâi a fost poemul eminescian, și abia apoi sintagma „codrul – frate cu românul” a fost preluată de… frații codrului.

Cele două exemple amintesc de un alt caz tipic, chiar spectaculos prin rapiditate, trecerea în folclor a cântecului Doamne, ocrotește-i pe români! Cine mai știe că versurile aparțin lui Adrian Păunescu?...

În cazul lui Eminescu lucrurile au însă nuanțe unice, mult mai adânci: așa cum limba română este alta după el, la fel cultura română este alta, și, se vede, inclusiv folclorul. Poporul și l-a asumat atât de intim încât, după un secol și ceva de „colaborare”, nu mai este clar ce al cui mai este. Iar Eminescu scria în așa fel încât (în poemele de maturitate, șlefuite) cuvintele sale păreau a se așeza singure, într-un mod prestabilit, unicul cu putință, precum atomii în cristalele perfecte produse în magma pământului, la presiuni și temperaturi mari. Versurile lui „par să fi existat dintotdeauna în limba română, astfel încât poetul n-a făcut decât să le descopere”, spune Alex Ștefănescu la pagina 223 a cărții amintite.

Revenind la Eminescu coautor al limbii române, merită semnalată și o semnificativă observație a regretatului critic, la finalul analizei Luceafărului, „care pare un text nu scris, ci visat” (pag. 204), în contrast cu versificarea basmului Fata în grădina de aur, considerat sursă a capodoperei. În basm, pus în versuri în jurul anului 1874, „Eminescu forțează limba română mai mult ca oricând (…), o obligă să se formeze” (subl. A.Ș.). Să reamintim că Luceafărul este elaborat în perioada 1880-1882, deci la plină maturitate.

Avea dreptate Geo Bogza când scria (în „basmul” Eminescu) că Dumnezeu li l- a dat românilor pe Eminescu pentru ca aceștia să-și poată vedea sufletul, „așa cum vedem noi plopul acela de acolo…”, precizează Sfântul Petre în rugămintea către Domnul…

Limbă română plus folclor, egal românism. Egal suflet românesc, egal Eminescu!