Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Arto

Pe numele său complet, Arto Salomaa. Una dintre personalitățile istorice, fondatoare, ale informaticii teoretice – „cel care a dat nume domeniului”, prin monografia Formal Languages pe care a publicat-o în 1973 la Academic Press. Un mare prieten al României, un mare om din toate punctele de vedere. Una dintre persoanele monumentale pe care le-am cunoscut, cu care am colaborat. S-a născut la 6 iunie 1934, a plecat spre sauna din ceruri (în folclorul finlandez, iadul e înghețat, raiul e o saună perpetuă) pe 26 ianuarie 2025. Prilej să mi-l amintesc pe Arto, să vă invit la a învăța câteva lucruri de la el, despre el.

Finlandez, dar cu (presupuse, căci nedocumentate încă) origini parțial… românești! Tradiția de familie spune că bunicul său a fost un bebeluș lăsat la intrarea în cortul sergentului-preot Prinz, suedez deci, în 1877-78, la întoarcerea din Bulgaria, când din armata rusă făcea parte și un batalion finlandezo-suedez, al cărui preot era sergentul. Se întâmpla, spunea Arto, pe teritoriul României, deci pruncul era născut de o localnică, probabil procreat în drumul spre sud, împreună cu un soldat din armia țarului. Înfățișarea lui Arto întărește presupunerea: era brunet, altfel decât blonzii săi conaționali.

I-am cunoscut mai întâi cartea de la Academic Press, prin intermediul unei cópii a manuscrisului, pe care mi-a dat-o un alt uriaș, Solomon Marcus. Una dintre puținele cărți de matematică pe care le-am citit în întregime, cu plăcerea parcurgerii unei cărți de literatură. O carte formatoare, la fel ca întâlnirea cu Marcus – la momentul decisiv pentru tot ce a urmat.

L-am întâlnit în 1991, când m-a invitat, împreună cu colegul Cristian Calude, acum la Auckland, în Noua Zeelandă, la Turku (cel mai rațional loc din Finlanda pe care-l poți alege: cât se poate de departe de Polul Nord și cât se poate de departe de ruși… spunea Arto). Am mers cu trenul, prin Chișinău, Moscova, Leningrad – o mică Odisee, nu neapărat inițiatică, dar cu multe detalii pitorești, în stilul vremii. Am dedus atunci că toți oamenii mari sunt de o normalitate anormală (formulare de la Eugen Ionescu) în relațiile de zi cu zi, dar (mai toți) au o complexitate-diversitate a preocupărilor ieșită din comun. Și (mai toți) mitologizează, privesc lumea altfel (povestea îmbogățește lumea, scria Mircea Eliade). Arto: fotografie, muzica lui Bach, saună, baseball. Grzegorg Rozenberg, pe care l-am cunoscut la Turku și am rămas în contact până astăzi: magie cu cărți de joc, Hieronymus Bosch, colecție de bufnițe. Arto își zicea Tarzan, Grzegorz își zicea Bolgani, iar Kaarina, soția lui Arto, era Jane. Niciodată nu se apelau cu numele „oficiale”. Noi trei formam grupul PRS, de la inițialele numelor, citit însă și „Pure Research Society”.

Kaarina era din Karelia, refugiată de copil, urmare a Pactului Ribbentrop- Molotov. În fiecare an, primăvara, mergea cu alți consăteni să viziteze locurile natale, dealuri fără locuitori acum.

Turku devenise un fel de Mecca a limbajelor formale, aproape încontinuu erau vizitatori, conferințe. Din 1994 până prin 1999 am petrecut jumătate din timp, dacă nu mai mult (plecam prin alte locuri sau reveneam acasă periodic), la Turku. La un moment dat, se formase o veritabilă colonie românească în Turku Center for Computer Science, o instituție co-fondată de Arto, folosind și poziția sa de membru al Academiei Finlandei, cea cu numai 12 membri. Una dintre cele mai productive perioade din cariera mea – vara nu există noapte, iarna nu există zi-lumină, poți lucra tot timpul, pentru că seara nu vine niciodată…

În „memoriile premature” (Privind peste umăr) pe care mi le-am dăruit mie însumi la 60 de ani, am scris mai multe pagini despre Arto (și despre Grzegorz, și despre alți colaboratori de calibru), în particular, despre saună. Aș recomanda un articol al lui care apare, nu știu care e legătura, la adresa https://global-geography.org/af/Geo graphy/Europe/Finland/Special_Information/Sauna, pentru a vedea ce chestiune serioasă era sauna pentru Arto. Amintește acolo și multe dintre proverbele finlandeze cu care ne încuraja („Numai șerpii suferă în saună.”) și cu care ne făcea să vedem sufletul pietrelor, löyly, care ne ardea urechile de ne dureau și a doua zi, în timp ce noi făceam pe bravii și nu coboram când el arunca apă pe soba, kiuas, încinsă.

Ori de câte ori întâlnea pe cineva, repeta baritonal, ok, ok, ok – probabil o formă de „gândire pozitivă”, înnăscută sau deprinsă în anii în care a lucrat prin Canada. „Dacă nu ești cu adevărat pasionat de subiectul ales, atunci poți abandona ideea unei cariere de cercetător”, spunea el (dar era pe vremea când cercetarea se făcea din pasiune, nu pentru „puncte”…). Never assume anything!, era gravat pe o piatră-bibelou pusă la vedere pe biroul lui. (Nu da cu presupusul, aș traduce colocvial.) „Fericirea înseamnă a fi bunic” afirma o inscripție de pe peretele din antecamera Salosaunei, „cea mai bună saună din lume”, cea de lângă casa lui de la țară, Casa Păcii, de la Rauhala (rauha înseamnă pace în finlandeză) – știam vreo sută de cuvinte disparate, dar din prima zi Arto ne-a somat să nu încercăm să învățăm limba locului (în timp ce el vorbea inclusiv un dialect aproape pierdut, dialectul Turku).

Încă știu, de pildă, să spun kiitos, Arto!