Arto
Gheorghe PĂUN
Pe numele său complet, Arto Salomaa. Una dintre personalitățile istorice,
fondatoare, ale informaticii teoretice – „cel care a dat nume domeniului”, prin
monografia Formal Languages pe care a publicat-o în 1973 la Academic Press. Un
mare prieten al României, un mare om din toate punctele de vedere. Una dintre
persoanele monumentale pe care le-am cunoscut, cu care am colaborat. S-a născut la 6
iunie 1934, a plecat spre sauna din ceruri (în folclorul finlandez, iadul e înghețat, raiul e
o saună perpetuă) pe 26 ianuarie 2025. Prilej să mi-l amintesc pe Arto, să vă invit la a
învăța câteva lucruri de la el, despre el.
Finlandez, dar cu (presupuse, căci nedocumentate încă) origini parțial…
românești! Tradiția de familie spune că bunicul său a fost un bebeluș lăsat la intrarea în
cortul sergentului-preot Prinz, suedez deci, în 1877-78, la întoarcerea din Bulgaria, când
din armata rusă făcea parte și un batalion finlandezo-suedez, al cărui preot era sergentul.
Se întâmpla, spunea Arto, pe teritoriul României, deci pruncul era născut de o localnică,
probabil procreat în drumul spre sud, împreună cu un soldat din armia țarului.
Înfățișarea lui Arto întărește presupunerea: era brunet, altfel decât blonzii săi
conaționali.
I-am cunoscut mai întâi cartea de la Academic Press, prin intermediul unei
cópii a manuscrisului, pe care mi-a dat-o un alt uriaș, Solomon Marcus. Una dintre
puținele cărți de matematică pe care le-am citit în întregime, cu plăcerea parcurgerii
unei cărți de literatură. O carte formatoare, la fel ca întâlnirea cu Marcus – la momentul
decisiv pentru tot ce a urmat.
L-am întâlnit în 1991, când m-a invitat, împreună cu colegul Cristian Calude,
acum la Auckland, în Noua Zeelandă, la Turku (cel mai rațional loc din Finlanda pe
care-l poți alege: cât se poate de departe de Polul Nord și cât se poate de departe de
ruși… spunea Arto). Am mers cu trenul, prin Chișinău, Moscova, Leningrad – o mică
Odisee, nu neapărat inițiatică, dar cu multe detalii pitorești, în stilul vremii. Am dedus
atunci că toți oamenii mari sunt de o normalitate anormală (formulare de la Eugen
Ionescu) în relațiile de zi cu zi, dar (mai toți) au o complexitate-diversitate a
preocupărilor ieșită din comun. Și (mai toți) mitologizează, privesc lumea altfel
(povestea îmbogățește lumea, scria Mircea Eliade). Arto: fotografie, muzica lui Bach,
saună, baseball. Grzegorg Rozenberg, pe care l-am cunoscut la Turku și am rămas în
contact până astăzi: magie cu cărți de joc, Hieronymus Bosch, colecție de bufnițe. Arto
își zicea Tarzan, Grzegorz își zicea Bolgani, iar Kaarina, soția lui Arto, era Jane.
Niciodată nu se apelau cu numele „oficiale”. Noi trei formam grupul PRS, de la
inițialele numelor, citit însă și „Pure Research Society”.
Kaarina era din Karelia, refugiată de copil, urmare a Pactului Ribbentrop-
Molotov. În fiecare an, primăvara, mergea cu alți consăteni să viziteze locurile natale,
dealuri fără locuitori acum.
Turku devenise un fel de Mecca a limbajelor formale, aproape încontinuu erau
vizitatori, conferințe. Din 1994 până prin 1999 am petrecut jumătate din timp, dacă nu
mai mult (plecam prin alte locuri sau reveneam acasă periodic), la Turku. La un moment
dat, se formase o veritabilă colonie românească în Turku Center for Computer Science,
o instituție co-fondată de Arto, folosind și poziția sa de membru al Academiei Finlandei,
cea cu numai 12 membri. Una dintre cele mai productive perioade din cariera mea –
vara nu există noapte, iarna nu există zi-lumină, poți lucra tot timpul, pentru că seara nu
vine niciodată…
În „memoriile premature” (Privind peste umăr) pe care mi le-am dăruit mie
însumi la 60 de ani, am scris mai multe pagini despre Arto (și despre Grzegorz, și
despre alți colaboratori de calibru), în particular, despre saună. Aș recomanda un articol
al lui care apare, nu știu care e legătura, la adresa https://global-geography.org/af/Geo
graphy/Europe/Finland/Special_Information/Sauna, pentru a vedea ce chestiune
serioasă era sauna pentru Arto. Amintește acolo și multe dintre proverbele finlandeze cu
care ne încuraja („Numai șerpii suferă în saună.”) și cu care ne făcea să vedem sufletul
pietrelor, löyly, care ne ardea urechile de ne dureau și a doua zi, în timp ce noi făceam
pe bravii și nu coboram când el arunca apă pe soba, kiuas, încinsă.
Ori de câte ori întâlnea pe cineva, repeta baritonal, ok, ok, ok – probabil o
formă de „gândire pozitivă”, înnăscută sau deprinsă în anii în care a lucrat prin Canada.
„Dacă nu ești cu adevărat pasionat de subiectul ales, atunci poți abandona ideea unei
cariere de cercetător”, spunea el (dar era pe vremea când cercetarea se făcea din
pasiune, nu pentru „puncte”…). Never assume anything!, era gravat pe o piatră-bibelou
pusă la vedere pe biroul lui. (Nu da cu presupusul, aș traduce colocvial.) „Fericirea
înseamnă a fi bunic” afirma o inscripție de pe peretele din antecamera Salosaunei, „cea
mai bună saună din lume”, cea de lângă casa lui de la țară, Casa Păcii, de la Rauhala
(rauha înseamnă pace în finlandeză) – știam vreo sută de cuvinte disparate, dar din
prima zi Arto ne-a somat să nu încercăm să învățăm limba locului (în timp ce el vorbea
inclusiv un dialect aproape pierdut, dialectul Turku).
Încă știu, de pildă, să spun kiitos, Arto!