Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Nevoi, drepturi, îndatoriri

Pentru că ne aflăm spre finalul Anului Solomon Marcus – 100, consacrat ca atare de UNESCO (s-a născut pe 1 martie 1925, la Bacău, a decedat pe 17 martie 2016, la București), încep direct prin a reaminti cele Zece nevoi umane de care educația ar trebui să țină seama, cuprinse într-o broșură publicată în 2015 de S. Marcus la Editura Spandugino, București:

1. Nevoia de a da un sens vieții, la nivel elementar.
2. Nevoia de împrospătare.
3. Nevoia de întrebare și de mirare.
4. Nevoia de îndoială și de suspiciune.
5. Nevoia de greșeală și de eșec.
6. Nevoia de joc.
7. Nevoia de identitate.
8. Nevoia de omenesc și de omenie.
9. Nevoia de cultură.
10. Nevoia de transcendență.

A se remarca faptul că încă din titlu se spune că de aceste nevoi ar trebui ca educația să țină seama, ele se referă în primul rând la copii, fapt subliniat de Marcus și în paragraful introductiv („Avem cele zece porunci. În complementaritate cu ele, propun zece nevoi umane. Ele își au rădăcinile în copilărie.”), și în finalul textului, ba chiar și în justificarea-descrierea unora dintre nevoi. Și, „desigur, nu sunt acestea singurele nevoi umane”. Se parafrazează aici Decalogul, dar despre nevoile umane vorbesc psihologii încă din anii 1940, de pildă, de când Abraham Maslow a pus în circulație lista sa de nevoi, organizate piramidal: la bază stau nevoile fiziologice, peste ele vin nevoile legate de siguranță, mai sus e apartenența, urmează stima de sine, peste care sunt plasate nevoile legate de autorealizare. Ulterior, Maslow a adăugat în vârf și nevoia de transcendență, interesantă similaritate cu lista lui Marcus, care, deși nu este organizată ierarhic, pare a considera nevoia de transcendență ca ulterioară celorlalte. La Maslow, acest lucru este explicit: în general, omul conștientizează nevoile de pe un nivel numai după satisfacerea nevoilor de pe nivelurile inferioare.

Evident, discuția este lungă. Maslow însuși considera nevoile ca fiind „fluide”, influențându-se, trecând din una în alta. S-a reproșat ierarhiei și caracterul intuitiv, insuficienta justificare științifică – și încă altele, nu este scopul rândurilor de față o asemenea discuție. Reamintesc doar faptul că la începutul anilor 1980, Solomon Marcus a lucrat din plin în domeniu, alături de o echipă de români, în cadrul unui ambițios proiect al Universității Națiunilor Unite (încă există, este un „think-tank” cu sediul în Japonia – Wikipedia dă amănunte), Scopuri, Procese și Indicatori ai Dezvoltării. Conducea inițial proiectul norvegianul Johan Galtung, cunoscut cititorilor revistei, apoi, după ce acesta a intrat în conflict cu „experții” ONU (Galtung punea totdeauna ghilimele greu ironice când vorbea despre ei), conducerea a fost preluată de argentinianul Carlos Mallmann, fizician. Nevoile umane au fost mult studiate în proiect, au fost propuse și alte seturi de nevoi, nu neapărat ierarhizate, în relație și cu satisfactorii lor, trecând apoi și la drepturile omului.

Am ajuns astfel la obiectivul textului de față, acela de a pune în discuție triada din titlu. În anii din urmă, nevoile par un subiect ușor desuet, despre îndatoririle omului, la fel, nu se vorbește mai deloc – s-a uitat complet că celebrul și pomposul slogan Liberté, egalité, fraternité avea la începuturi și un al patrulea termen, Legalité – toate acestea în paralel cu insistența cu care se promovează drepturile omului. Drepturi fără limite, libertate fără limite. Un dezmăț ideologic, care este una dintre sursele dezmățului comportamental din zilele noastre, cu individul pus necondiționat-insistent în centru, cu libertatea sa nu numai de a-și exprima drepturile, ci și de a le impune, cu zgomot și violență eventual. Cu cât mai minoritare, cu atât mai violent. Două substraturi geniale stau ascunse sub promovarea agresivă a drepturilor omului/individului. Pe de o parte, un scenariu, să-i zicem, geo-politic: eu, o țară (una puternică, altfel nu mă ia nimeni în seamă), definesc drepturile omului, mă asigur să le dau nu numai justificare „științifică”, ci și greutate juridică (prin intermediul unor organisme internaționale gen ONU), mă autoproclam apoi garant al drepturilor omului și, pasul următor, firesc, mă ocup de respectarea, eventual impunerea lor în lume. Mai ales acolo unde… există petrol, căci spunea preacunoscutul Henry Kissinger: „Aveți petrol? Înseamnă că ne interesează drepturile omului în țara voastră…” Că spusa este reală sau apocrifă, aproape că nu mai contează… Pe de altă parte, avem evidenta legătură dintre egalitarismul radical promovat de globalismul progresist neo-marxist, teoretizat de ideo- logii Școlii de la Frankfurt (Georg Lukács, inițiatorul „terorismului cultural”, ministru în guvernul comunist al lui Bela Kun: „Întrebarea este: cine ne va elibera de sub jugul civilizației occidentale?”) și vizibil azi pe partea „americanizată” a lumii, confundându- se de fapt cu „civilizația euro-atlantică” (să-i spunem „post-civilizație”?).

Tot în stilul lui Marcus, aș încheia cu o „temă de cercetare” de mare relevanță practică, dar nu știu dacă abordată deja. Oricum, este un exercițiu intelectual atrăgător: până acum am vorbit despre nevoi, drepturi și îndatoriri la nivelul individului, teren de studiu pentru psihologie.

Nu am putea ridica aceste subiecte – repet: nevoi, drepturi, îndatoriri – la nivelul societății, subiect deci pentru sociologie (în dialog, desigur, cu psihologia, istoria, cultura de adâncime – tot de la Galtung)? Mi se pare evident că există și o listă de nevoi societale – ierarhizate sau nu. Care dintre nevoile individuale pot fi generalizate la nivelul colectivității? Ce alte nevoi se pot identifica pentru societate? Aș improviza, doar pentru a provoca un cititor „de specialitate” să continue: nevoia de teritoriu, de statalitate, de organizare, de justiție, de încredere (în organizare/stat, în justiție, în viitor, în sine), de autostimă, dar pot fi preluate și mai multe dintre nevoile inventariate de Marcus, ultimele patru fără dificultate. Nevoia de cultură și cea de omenie sunt auto-explicative, nevoia de transcendență trimite direct la divinitate, ca instanță care poate norma-asigura bazele satisfacerii altor nevoi, cum ar fi cele de omenie, justiție, optimism.

Aș detalia puțin nevoia de identitate, pe care și Marcus o discută și la nivel supraindividual. Citez, cu întreruperi: „Aici se află o provocare majoră, dramatică, și o șansă de a da vieții noastre o motivație superioară. (…) Biologic, avem o identitate individuală, (…) dar fiecare ființă umană are o identitate biologică specifică. Ne naștem preluând o întreagă moștenire genetică de la părinți și, prin intermediul lor, de la bunici, străbunici etc. Preluăm o seamă de trăsături, deprinderi, reprezentări, judecăți și prejudecăți determinate de contextul geografic și istoric în care ne dezvoltăm. Toate acestea ne conferă o identitate genetică, de familie, de loc geografic și de moment istoric, deci o identitate locală, una regională, una națională, de limbă, de credință. (…) Cum să-i facem pe tineri să conștientizeze faptul că în condițiile actuale ale globalizării de toate felurile, asupra noastră acționează, direct sau indirect, toate nivelurile sociale, de la cele locale la cele regionale, naționale, europene, occidentale și planetare? Să le explicăm tipologia identităților culturale: balcanică, dunăreană, a Mării Negre, sud-est europeană, central europeană, mediteraneeană, europeană, occidentală, planetară, dar și tipologia care rezultă din diversitatea lingvistică, de credințe, de civilizații?” Se referă la tineri Marcus, dar are în minte populații, de tineri sau mai puțin tineri. Avem deja aici o justificare și o descriere a nevoii de identitate la nivelul societății – și nu am reluat decât o parte din pagina dedicată de Profesor nevoii de identitate de la nivel individual.

Ceva mai complicate sunt, cel puțin la prima vedere, dar cu atât mai provocatoare, celelalte două probleme: drepturile și îndatoririle societății umane. Există drepturi și îndatoriri specifice unei regiuni, unei populații anume, precum pare a fi cazul pentru nevoi (așa cum sugerează pledoaria lui Marcus)? Se pot prelua drepturi și îndatoriri individuale și generaliza la societate, cum parțial, se poate face cu nevoile? Rămânând la nevoi: care dintre cele inventariate de Maslow se pot extinde la societate?

Multe întrebări, nu știu cât de ușoare sunt răspunsurile. Ce știu este că, așa cum drepturile decurg din nevoi, la fel îndatoririle ar trebui să decurgă simultan și din nevoi, și din drepturi. Că insistența pe nevoi și restrângerea la acestea și la drepturi produc individualism, tensiune, societăți amorfe, că lângă nevoile și drepturile mele trebuie să am în vedere și nevoile și drepturile celuilalt, iar de aici încep îndatoririle. Dar acestea pot umbri sentimentul de libertate fără limite, de „fericire” a cetățeanului minunatei lumi noi a lui Aldous Huxley, ceea ce îi va irita și pe G. Lukács, și pe „colegii” lui de școală frankfurtiană, din veac până la activiștii sorosisto-bruxelezi care tropăie abulici de câteva decenii prin Europa, y compris prin latinitatea de Răsărit…