Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Paradisul e dincolo...

Am scris titlul cursiv, pentru a sugera că este un citat (din „folclor”), ba chiar unul care nu trebuie neapărat luat la propriu. Afirmația indică mai degrabă o slăbiciune a psihicului uman, slăbiciune care se transformă ușor într-o capcană pe care o vedem din plin ilustrată în ultimele decenii: nemulțumirilor de acum-și-aici le contrapunem un bine de dincolo; când e vorba de timp, idealizăm trecutul („înainte era mai bine”, și e adevărat, pentru că „înainte” eram tineri, pentru că memoria este selectivă, reține mai ales lucrurile plăcute etc., etc.), iar când e vorba de spațiu, binele e în… Occident.

Multe sunt de spus. Nu numai psihologia ne împinge „dincolo”, ci și istoria: înțărcuiți după Cortina de Fier, comparând Daciile noastre cu mașinile lor, blocurile noastre cu zgârie-norii lor, săpunul nostru cu săpunul care-i parfuma pe puținii străini pe care-i puteam mirosi pe aici… chiar aveam motive să credem că la ei e Raiul pe Pământ, drept care, când cortina s-a destrămat, am ajuns nu numai țara cea mai înconjurată de semeni de același neam, ci și neamul din Europa cu emigrația cea mai numeroasă. La fel, propaganda din ultimele trei decenii – o parte inconștient-toxică, chiar dacă, la origine, de bună credință, iar o parte, mult mai mare, interesată, orchestrată abil-profesionist.

Din varii motive, dar nu în căutarea Paradisului terestru, am petrecut ani buni prin „occident” (am pus ghilimele, pentru că marginile aproape acoperă planiglobul, ajungând din Noua Zeelandă, Japonia și China până în Canada și SUA), pretind, deci, că știu ce spun și mă grăbesc să spun ce știu: Paradisul e pretutindeni și nicăieri în mod special, toate locurile au bunele și relele lor (o adăugire nuanțat-orientală: iar în orice rău e un sâmbure de bine și în orice bine este un sâmbure de rău), dar, oriunde te-ai afla, vei crede că mai-binele (te) așteaptă în altă parte.

Interesant și important (pentru previziunile privind viitorul României, în măsura în care previziunile depind și de viziunile-planurile decidenților, iar aceștia țin seama de asemenea „detalii”) este faptul că pentru românii plecați „în lume”, unul dintre cele mai nostalgic-atrăgătoare Paradisuri este cel lăsat în urmă! Limba română, casa, rudele și prietenii, Crăciunul, dealurile, codrul și cu ramurile… Un român desțărat care pretinde că nu-l încearcă din când în când dorul, fie nu e onest (de fapt, e un laș, fugind de propriile-i sentimente), fie e un om nou, ferice de el (...) în a-fericirea lui reificată.

La capitolul propagandă pentru „civilizația occidentală” trebuie să amintim, măcar în treacăt, ideologiile aferente globalizării, războiul rece de mai ieri, războiul informațional în plină desfășurare, interesele corporatocrației, satul global, cu consecințe profunde și ubicue, bune și rele laolaltă, interesele (cel puțin entropice, dacă nu direct geo-militaro-politice) ale unor capitale mai apropiate sau mai depărtate și încă altele.

Recentele pandemii – cea medicală, de sub sigla Covid-19, și cea a violenței, forma „matură”, revoluționară, a corectitudinii politice pe cale să împlinească un secol de existență oficială (de pe la înființarea Școlii de la Frankfurt, ca să nu mergem și mai departe în trecut, la marxism și la alte revoluții obsedate de egalitate – obținută, eficient, prin folosirea unui pat al lui Procust agrementat cu ghilotine și gloanțe), demonstrează cele sugerate mai devreme, spunându-ne multe altele. Doamne ferește să ni se realizeze dorința-sloganul de a avea o țară ca afară… Dă-ne, Doamne, gândul cel înțelept de a dori să rămânem așa cum suntem, „în urma Europei”. La morală și credință, la cultul trecutului și cultivarea tradițiilor, la păstrarea familiei-familie, cu copiii lângă mame și cu bunicii lângă nepoți, la școala „de cultură generală”, educând caractere peste cei șapte ani de acasă, la satul-sat, la casele cu gard și cu icoane în fiecare cameră, la Eminescu, și Blaga, și Arghezi…

O să mi se răspundă cu o listă de lucruri care la noi „nu merg”. Pot face și eu o asemenea listă – dar îi pot adăuga una cel puțin la fel de lungă cu lucruri care „nu merg” la ei și care îi sperie și pe ei, nu numai pe mine. Citiți măcar titlurile din presa ultimelor săptămâni (scriu la jumătatea lunii iulie, nu cred că până la începutul toamnei lumea își va reveni), faceți măcar o listă cu statuile căzute victime violenței-frustrării-prostiei ideologizate și bine manipulate (în diverse locuri, cu substraturi istorico-politico- electorale specifice, dar semnificativ de globalizate haștagisto-oengist) și ar trebui să fiți de acord cu mine că șarpele, unul mare de tot, a revenit lângă „mărul cunoașterii” (rațiunii) și se agită tot mai deruta(n)t prin Edenul occidental năuc-ateu- transgenderizat...

Mai întârziați cum suntem (întârziații, conservatorii adică, au în ultima vreme dreptate, am și citit asta undeva), mai țărani, mai ortodocși și mai familiști, noi, românii, deci România, avem o mare șansă. Chiar dacă pandemiile vor trece, odată cu virușii, cu alegerile, cu furia „maselor” (minorități zgomotoase, care, tradițional, dărâmă fără a putea construi, apoi se istovesc, eventual parvenind), capetele statuilor nu vor crește la loc, vor rămâne ca un memento jenant, cicatrici în mijlocul unui Paradis care nu va mai fi niciodată acolo unde s-a spus-crezut că este.

Paradisul este acum și aici! Fericiți cei care pot murmura în graiul de-acasă: Pe-un picior de plai,/ Pe-o gură de rai…, Pe Argeș în jos,/ Pe un mal frumos…