Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Moda post, post-mode

Un joc de cuvinte, îl „descifrez” imediat. Nu e vorba despre postul Paștelui sau de alt post de natură gastronomică, nu e vorba despre un post-funcție într-o schemă de personal, nu e vorba despre vreun substantiv, ci de prefixul post, cu sensul după, același în mai multe limbi (ceea ce, probabil, i-a facilitat succesul). Prefixul de care, de câteva decenii bune, se abuzează copios. Cel mai frecvent se aude termenul de postmodernism, o boală generalizată în cultură, extinsă și în afara acesteia (s-au semnalat determinări reciproce cu istoria modernă însăși, nu degeaba Fredric Jameson titra Postmodernism, or The Cultural Logic of Late Capitalism, Duke University Press, 1992), cu o versiune numită, cam la repezeală, chiar post-postmodernism. Pană de inspirație terminologică sau accentuarea jocului de-a relativizarea-disoluția-textualizarea, de bătrânețe cu porniri puștești? Probabil că amândouă, chiar dacă un titlu precum Postmodernism Is Dead. What Comes Next? (căutați pe web) ne îndreaptă spre prima posibilitate. Ar fi o revenire reconfortantă, chiar dacă având un nume cool-neadecvat (care face plauzibilă adăugarea încă unui „post” înaintea lui „postpost”, iar dacă se insistă, devine necesară folosirea unei notații matematice…).

În fața multor lucruri s-a agățat buclu-cașul prefix, aici menționez numai două exemple sonor-crepusculare: vremea post-adevărului (n-a intrat în DOOM, aleg să scriu cu cratimă) și post-umanism.

Trăim prima „vreme”, am mai vorbit despre ea, îi suntem subiect și obiect, nici nu ne dăm seama cât de mult ne influențează – și cât de profund: dacă ne învățăm să nu mai credem în nimic (ce lume tristă!), vom începe să verificăm totul (ar fi bine, dar obositor), să nu mai ascultăm nimic (versiune de autism) sau să credem numai sursele „sigure” (ar fi periculos, pentru că acestea vin de regulă din bule în care ajungem captivi). Psihosociologii, politologii, poate și istoricii să ne spună cum va fi și ce cale să alegem.

La vremea post-umanismului nu am ajuns, dar ne îndreptăm destul de vizibil într-acolo. Bibliografia aferentă este bogată, mi s-a confirmat la o conferință pe acest subiect organizată de Universitatea Apollonia din Iași, în jurul lui 1 martie 2020. Înlocuirea omului cu post-omul, cu un hibrid (fizic și cultural) om-mașină. Un „protezozaur”, ca să reiau un termen pe care l-am folosit pe la începutul anilor 1980, într- o nuvelă SF de care îmi amintesc cu plăcere, care poate fi recitită și acum, în cheie post… (O chestiune gravă era discutată în text, actuală și la vremea… Covid-19: ce drepturi mai are un om împănat cu proteze, cât mai este om și cât mașină? În nuvelă, decizia era luată… la kilogram. Metaforic vorbind, cam la fel cum au pro-cedat grijuliii decidenți de astăzi în ceea ce-i privește pe bătrâni.) Iar dumnealui Y.N. Harari ne asigură că procesul este inevitabil: salvarea umanismului prin înlocuirea umanității… Trecând sau nu prin dilema protezozaurilor?

Am citat mai devreme titlul „Post-modernism Is Dead” pentru a aminti că, oarecum înaintea modei post, a existat o „modă dead/end” (folosesc versiunea englezească, e mai neutră, e mai internațională). Dumnezeu a murit (Nietzsche, 1882), timpul și spațiul au murit (McLuhan, 1962+, adăugând „Bine ați venit în satul global!”), istoria a murit (Fukuyama, 1992), sfârșitul lumii a fost anunțat de mai multe ori, că mulți ani din ultima vreme s-au scris cu cifre „interesante” (și 2020 e astfel…). Există o noimă în toate cele dinainte, dar există și o masivă doză de căutare a ratingului, nu insist. Adaug însă un fapt poate surprinzător pentru cititor, de data asta, mai degrabă punctând spre o realitate serioasă: și în știință se tot anunță sfârșituri, începând cu științele „grele”/exacte, matematica, fizica, informatica.

Reiau câteva titluri, cronologic, spre ilustrare doar: Edsger W. Dijkstra (informatician notoriu, a primit în 1972 Premiul Turing), „The End of Computer Science?”, Communication of the ACM, martie 2001, și „Under the Spell of Leibniz’s Dream”, Information Processing Letters, februarie 2001; David Pratt, „The Farce of Modern Physics” (internet, ianuarie 2008); Keith Devlin, „The Death of Mathematics” (internet, 2013).

Amintesc câte o idee de la fiecare: Dijkstra – distincția birocratică între teorie și aplicații poate ucide teoria (iar că „Applied Mathematics Is Bad Mathematics” a spus-o, în această formă, poate prea tranșantă, Paul Halmos, încă din 1981, și în moduri similare mulți alții). Pratt – fizica modernă este o înșiruire de modele matematice din ce în ce mai sofisticate, care nu explică nimic, bazate pe presupuneri neverificabile, având ca principală „aplicație” proiectarea de acceleratoare gigantice care să verifice eventual unele presupuneri. Devlin – matematica se face cu creionul, nu pe calculator; într-o generație de acum încolo, matematica tradițională poate să moară din cauza dependenței matematicienilor de tastatură.

Sunt multe de adăugat la fiecare dintre cele trei puncte. Cumva paradoxal, informatica teoretică are probleme și din cauza progreselor inginerești și la nivelul software (conectivitate în primul rând), care au făcut posibile soluții pentru multe probleme practice prin folosirea forței brute, iar asta poate induce iluzia că nu mai e nevoie de teorie, drept care contabilii și decidenții din afara informaticii pot ucide gâsca ce face ouă de aur (Dijkstra). La rândul ei, matematica „pură” se află sub presiunea matematicii „experimentale” și a demonstrațiilor obținute pe calculator, imposibil de reluat și verificat cu mâna, iar matematica aplicată este tot mai mult revendicată de informatică.

Există însă un context mai general care induce pesimism în ceea ce privește știința. Doar câteva idei, mai toate de tip „post”: excesiva specializare, necesară pentru a face performanță („civilizația analfabetismului”); concurența globală/globalizatoare, care face dificilă obținerea de proiecte/bani, promovând birocrația, exacerbând scientometria, fetișizarea „punctelor”, în dauna plăcerii de a cerceta; obsesia „progresului”, productivismului, creșterii, legate toate acestea de consumerism, deci de profit (iarăși banii!); în context, aplecarea studenților spre profesii imediat lucrative, spre „joburi” mai bine plătite, chiar dacă mai efemere sau de nivel științific mai scăzut; peste toate, mediocrizarea generalizată a societății, de la mass-media la politică (în toată lumea, dar la noi, cu fireasca „originalitate”), de la școală la „IQ-ul planetar” (am văzut diagnostice de acest gen în multe locuri, dar nu știu cum se poate evalua cât de cât obiectiv indicatorul cu pricina – și până nu e prea târziu…).

Și totuși, apare natural o inevitabilă reacție (optimistă!...): așa nu se mai poate! Trebuie să existe și un sfârșit al… sfârșiturilor! După moda post trebuie să vină și o post modă! O vreme a post-modelor, când nu va mai fi promovată originalitatea ca scop în sine, nu va mai fi de bonton să fii trendy, nu se va mai face carieră din inventarea de isme sau din afilierea snoabă la ele, când vor fi de laudă lucrurile trainice, perene, ancorate în tradiție. Am închis astfel cercul explicării titlului.

Iar semne sunt – am spus de mai multe ori că văd/simt în lumea ultimilor ani („ultimii” în sensul de recenți, nu altfel…) un punct de inflexiune al istoriei. Corona- pandemia este un simptom și un prilej, s-a tot repetat că este și un moment de resetare a lumii. Cauză sau efect, nu știu, poate amândouă. I-am zis uneori pangoliniadă, pentru că nu e clar cât e molimă și cât e exagerare educativă, pedagogie planetară, în toată povestea asta. Cine ar putea fi „învățătorul”, nici asta nu e clar. Necesară pedagogie, fără îndoială. Din păcate (numărul de morți tot crește), prețul e mare.

Să sperăm că lumea va trece clasa… că nu va fi nevoie să vină la reexaminare… în toamnă…