Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

M-am sălbăticit…

După „evenimentele din ’89” am petrecut ceva mai mult de două decenii „pribegind pe la curțile matematice ale lumii” (autocitat), într-o singurătate mult productivă profesional, dar apăsător-derutantă: citisem, nu mai știu unde, că singurătatea înțelepțește, însă eu constatam, cu fiecare zi mai sigur de asta, că singurătatea sălbăticește… Nu ilustrez, asta e doar o mărturisire, nu un autodenunț. Eram pe atunci (sunt și acum, dar de pe alte poziții, pentru că am fost reparat, prilej cu care mi-am reevaluat drastic prioritățile) și bun prieten cu cardiologii și, tot frecventându-i, am mai făcut o observație indubitabilă, pandant la cea dinainte: frica prostește…

Acesta este contextul rândurilor de față, context ce poate fi rezumat în cinci litere: c-o-v-i-d. Coronazeul, cum sugestiv îi zicea o doctoriță din Italia, cam în răspăr cu oficialitățile.

Am fost încontinuu uimit, și sunt și acum, uimit și oarecum speriat, de sincronizarea planetară din ultimele luni, în înfricoșarea populației și în însingurarea ei – cu consecințele inevitabile: prostirea și sălbăticirea. Nu acuz (nu regret, nu mă jelesc, nu strig – vorba poetului rus), doar constat. La fel peste tot, de la noi până în Noua Zeelandă, din Japonia până în Chile – Coreea de Nord nu contează, e excepția de serviciu care confirmă regula. Stări de urgență, comunicate alarma(n)te, decrete militare, restricții, măști, numere mereu crescătoare de victime (incerte numerele, sunt suspiciuni că mai sunt și aduse din condei), pedepse, mass-media angajată din plin în propagandă, distanțarea socială ca panaceu universal, virusologii ușor jenați…

Câteva comentarii disparate – nu puteți cere mai mult de la un proaspăt (re)sălbăticit…

Sintagma „distanțare socială” este greșit folosită (probabil nu intenționat, dar efectul rămâne): e vorba despre distanțare fizică, superficială, între trupuri, nu social, cum ni se induce insistent, ca îndepărtare de rude, amici, vecini, colaboratori – cu atât mai mult de cei bătrâni și fragili (sinonim pentru inutili?).

Poate e doar suspiciunea mea supra-excitată (deh, stare de alertă), dar prea are același efect cu obligativitatea purtării măștilor: oameni fără chip, ghiciți după forma trupului. Nu mai există zâmbet, nu ne mai îmbrățișăm (cât trebuie să fi suferit spaniolii din pricina asta!...), nu ne mai strângem mâinile. Se tot vorbea despre atomizarea societății… Care societate?! Un furnicar de contururi – și acelea distanțate! – un pas spre generalizarea măștilor totale, gen Anonymous, KKK sau, direct, a burcilor islamice…

Cine/cum a sincronizat guvernele? Evident, teama și consecința ei directă... Și oportunitatea oferită de virus. Foamea de putere și frica de a-și pierde puterea, controlul asupra alegătorilor. Frica de demos+kratos. Politicienii nu pot exista în singurătate, în sine, ei sunt vietăți gregare, membri de partid. Jocul și înțelepciunea lor este partidul (iertare, Blaga). Ei trăiesc în competiție cu partidele „adverse” și, când ajung la putere, acționează prin comparație. Fiecare guvern se uită la guvernele din jur, se uită, după caz, la UE, la OMS, numără morții, imită măsurile luate de alții sau, dimpotrivă, încearcă să fie original. Iar după ce intră în joc, nu se mai pot replia, își târâie șenilele impasibile ca niște panzere nemțești (știu, e pleonasm, chiar este!) cu manșa blocată.

Mass-media? Nu merită decât o speculație: căderea comunismului – în direct, 11 septembrie și ce-a mai urmat prin Orientul Apropiat – în direct, Wuhan și ce-a mai urmat – în direct. Istorie exhibată pe ecrane – și, desigur, influențată. Mirare (ne)vinovată de „numerolog”: cam câte victime peste ocean de 11 septembrie 2011, cam tot atâtea la Wuhan… O întâmplare (?), desigur. Cu urmări planetare în ambele cazuri… Vom afla vreodată dedesubturile „întâmplărilor” din 11 septembrie?...

Internetul ca substitut al lumii reale! Va fi probabil consecința cea mai durabil- corozivă a pandemiei. De ani buni, „socializarea” se face pe rețele, acum și școala (vai de capul ei, vai de sufletul copiilor – o generație înfricoșată), cultura, sportul (mari jucătoare de tenis întrecându-se într-o partidă pe calculator – e de râs sau e de plâns?) au fost împinse în virtual. Se lucrează tot mai mult de acasă, birocrația s-a mutat pe net, medicina însăși beneficiază.

Nu mai înșir domenii generale, se văd în jur, vreau să ajung la ceva personal, ținând de sălbăticirea mărturisită în titlu: și conferințele au ajuns pe internet. Aveam o conferință de calcul membranar/celular la Viena, urmarea celei de la Curtea de Argeș de anul trecut, a douăzeci și una din serie, și una la Ulan Bator, în Mongolia, plănuisem să merg la amândouă, dar nu se mai pot organiza ca până acum, va fi una singură, „în nori”. Rămân invitat, dar trimit numai un text (pesimist, despre știința de azi), nu „particip” prin Skype, Zoom sau ce s-o mai fi inventat. Am „declinat” și alte participări, care, în condiții normale, m-ar fi interesat. Declar aici, ritos-explicit: nu vreau să fiu părtaș la „uciderea” conferințelor științifice (sau a întâlnirilor culturale) tradiționale! Peste alți câțiva ani, vom trimite la e-conferințe avataruri cibernetice, cópii holografice, clone-ciborgi… Nu, mersi! Eu rămân ce-am fost (plecăciune, Bădie Mihai)! Nu voi opri eu lumea din „evoluția” ei (e-degradantă), dar măcar vreau să nu fiu părtaș!

Așadar, susțin că singurătatea sălbăticește, frica prostește! Cititorul inteligent (căci/deci neînfricat), dacă ține neapărat, poate considera textul de față ca o dovadă… Pe răspunderea lui/ei…