Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Europa, încotro?

Întrebarea i se adresează Europei, de aici, virgula din titlu, dar este și o întrebare-mirare, ușor retorică, de simplu cetățean (româno-european, aș zice), având ca obiect Europa cea Unită (UE), așa cum pare ea a trece prin pandemia provocată (motivată?) de noul coronavirus. Un revelator (ca acela fotografic) necruțător este această pandemie, făcând publice două „secrete” banale – primul e și trist: (1) așa cum este ea proiectată și realizată până acum, UE este, elegant și vag vorbind, o formă fără fond (mai puțin elegant și mai concret vorbind, este o construcție arogant-birocratică, grăbită, necoaptă și neputincioasă) și (2) statele naționale rămân unitatea de bază a lumii, mai ales în vremuri dificile, mai ales în Europa.

Multe sunt de precizat și nuanțat.

Spun că prima constatare este tristă, pentru că (iarăși două motive) (1) este utilă, ba chiar necesară o anume unire a Europei (alt subiect infinit: ce înseamnă o anume unire?) și (2) s-a pierdut atâta timp cu încropirea unui edificiu european care să acomodeze, în același timp, realpolitik-ul (ca să nu spun egoismul) german, urmat de cel olandez și încă altele, cu utopiile multiculturaliste franțuzești, eficiența nordic-protestantă cu relaxarea mediteraneeană, nepriceperea est-europeană în ale pieții libere (egal: hiperconcurențiale) cu corporatocrația cinică a vestului, un Turn Babel sui-generis care nu putea duce la altceva. S-a pierdut timp, s-a pierdut încredere – măcar să învățăm ceva din experiența de până acum.

Iar pandemia i-a făcut și pe cei mai naivi copii din suita UE să strige că „împăratul este gol!” Despre birocrație, politizare, costuri, lentoare, concentrarea pe subiecte minore, lipsa de egalitate/echitate în luarea unor decizii, șantaje electorale cu motivare economică, nivelare, migrație aberantă, corectitudine politică și altele asemenea s-a tot discutat – opunându-li-se, corect, lucrurile bune aduse de UE: transparența granițelor, justiție, convergență economică, poziția comună vizavi de unele provocări globale și încă altele. Da, dar totul până la interese! Naționale de cele mai multe ori, și iarăși invoc Germania, cazul cel mai „didactic”, pentru că vine în continuarea unor gesturi similare, cu urmări tragice pentru continent, din secolul abia trecut (mă gândesc, de pildă, la „prietenia” germano-sovietică, înlocuită brusc de războiul dintre cei doi parteneri de rapturi teritoriale în estul Europei; vezi articolul prof. Ilie Popa, în revistă).

În editorialul din iulie 2019, îndemnam la euroluciditate, la înlocuirea termenilor curenți, euroentuziasm și euroscepticism, prea uzați și sugerând-inducând polarizare, cu euroluciditate. Spuneam și atunci că este nevoie de o Europă unită. Nu revin, folosesc doar prilejul pentru a reafirma acest lucru – și de a adăuga: da, dar nu așa cum s-a făcut până acum! Cum altfel?, nu e o întrebare pentru un colț de pagină, e o provocare de lungă durată, pentru profesioniști (nu pentru experți, e plină lumea de vorbăreți cu prestanță gonflată și pretenții neacoperite, dar fără consistență). Folosesc prilejul și pentru a anunța reluarea, la mijlocul revistei, a unui text uimitor de relevant pentru discuția de față, scris acum nouă decenii, al sociologului Dimitrie Gusti, semnalat ca atare și de profesorul Dan Dungaciu, în câteva analize recente (euro-lucide!) asupra UE (referințe, tot la mijlocul revistei). Aceeași concluzie peste tot, de la Gusti la Dungaciu: Europa trebuie să se unească, dar acest lucru este dificil, cere bună-credință, eforturi, timp.

Adaug un argument ușor colocvial, dar extrem de sugestiv, mult mai profund decât pare la prima vedere, privind dificultatea unirii Europei „în cuget și simțiri”. La vârf de corona-criză, au existat negocieri între „sud” și „nord”, Italia și Spania, pe de o parte, Germania și Olanda în primul rând, de cealaltă parte. Evident, „sudul” cerea ajutor „nordului”, iar „nordul”, deloc onorant pentru el, a refuzat cu morgă orice ajutor (scuzați termenul morgă, e probabil o contaminare TV, în urma imaginilor din Italia și Spania…). S-a invocat în context o „celebră” vorbă-argument spusă de Angela Merkel (adresată grecilor): „Seara, când noi ne pregătim de culcare [ca să ne sculăm devreme a doua zi și să mergem la muncă], voi vă îmbrăcați ca să ieșiți la petrecere… [iar acum vreți ajutor]…” Cum să existe o „națiune europeană” în asemenea condiții?!... Întăresc, cu o probă-surpriză, reproșul Doamnei Cancelar: în cele trei limbi sudice sugerate mai devreme, greacă, italiană, spaniolă, la care se adaugă portugheza, nu există „bună dimineața” – salut folosit în toate celelalte limbi europene!... Plină de învățăminte este evoluția limbilor! Dar, să nu se bucure prea mult Doamna Cancelar, pentru că adaug: Cum se întâmplă, totuși, că nordicii fac din răsputeri turism în sud, dar mult mai puțini turiști afluiesc în direcția inversă? De ce pensionarii germani au sate întregi prin Spania? Ce ne spune faptul că durata estimată de viață este semnificativ mai mare tocmai în țările care „petrec seara” și nu în cele „care merg devreme la muncă”?

Iar lucrurile chiar devin serioase (eficiența ca scop în sine, consumismul, obsesia creșterii economice, banul la urma-urmei): în fond, pentru ce trăim (care sunt valorile)? Cine are dreptate? „Cine sunt eu, Doamne?” (Fericitul Augustin)

Fără a căuta paradoxuri, vin și spun: au dreptate și unii, și alții. Și nordicii cei riguroși-serioși-previzibili, și sudicii cei „dionisiaci” (de la germanul Nietzsche citire), entropici, veseli, ole! Adaptare la mediu ajunsă până în genom, până în cultura de adâncime. Și de-asta nu pot fi ei închiși într-o graniță comună – fie aceasta și granița unei Europe unite. Să-i lăsăm așa cum sunt, la ei acasă, la ei în țară. Suverani – un cuvânt intens blamat până mai ieri (vezi inclusiv discursuri jenant de agresive ale lui Macron, numit uneori Macroleon, căci deștept evoluează limbile…), dar reabilitat cu mare pompă de UE, prin hotărârea, anunțată chiar de președinta Comisiei Europene, de a suspenda Pactul de Stabilitate financiară, returnând, altfel spus, ceva suveranitate statelor membre… Scape cine poate, în formulare elegant-birocratică.

Revin la nevoia de unitate în Europa, adăugând la motivele amintite în editorialul din iulie 2019 nevoia de prevenire a conflictelor (de pildă, cele franco-germane din secolul XX, invocate și de D. Gusti), urmând sugestiile lui Johan Galtung, cel de multe ori prezent în revistă: pentru a reconcilia doi ne-prieteni, ei trebuie puși să comunice și apoi trebuie să li se dea un proiect de interes comun. UE poate face asta, așa s-a născut ea de fapt. Cum să arate un UE de succes, acceptabil, este o chestiune la care nici Gusti, nici Galtung nu dau răspuns. Au încercat, înaintea lor, mulți alții, nume mari, de la Napoleon la contele Kalergi și la Aristide Briand (vezi detalii în articolul lui Gusti). Având astăzi și experiența ultimelor decenii, putem improviza, la nivelul generalităților: un UE minimal, ca număr și mărime a instituțiilor centrale (multe sunt acum și toate obeze!, autonomizându-se continuu, că asta e una dintre preocupările birocrației), cu reglementări precise ale atribuțiilor (tot minimale!), deci cu păstrarea maximală a suveranității statelor componente; integrare graduală, treptată, naturală, organică (Eminescu); flexibilitate, tratate-cadru, eventual cu particularizări pentru țări particulare; integrare-colaborare pe domenii (militar, științific, parțial economic, sanitar, juridic și ce se va resimți ca necesar și fezabil, fără un parlament generalist, discreționar); o monedă unică, dar (idee sugerată României de același Galtung, vezi, în numărul din ianuarie 2019, interviul pe care i-l acordă Gabrielei Căluțiu Sonnenberg) cu posibilitatea de a păstra în circulație și monedele naționale (nu știu cum se poate face acest lucru, dacă a studiat/experimentat cineva o asemenea posibilitate, dar mi se pare – pentru România – o idee de luat în seamă).

Repet: generalități (de simplu cetățean), contând pe buna-credință a tuturor partenerilor, contând pe scoaterea din uz a proiectelor gen „două viteze”, a obișnuințelor nerușinate gen „gazul vostru e și-al nostru…”, contând, mai ales, că, în relațiile cu Europa, oamenii noștri de stat sunt (1) oameni de stat (nu politicieni!) și (2) ai noștri, lucrând pentru România adică… Nu-i vorbă, nivelul politicienilor din toată lumea este în scădere, dar parcă laboratoarele lor îi aleg și îi antrenează mai cu grijă pe cei pe care-i promovează la vârful puterii decât laboratoarele noastre…

Sugerez cititorului să preia întrebarea din titlu, încercând și să-și imagineze răspunsuri (desigur, după parcurgerea textului lui Dimitrie Gusti).

Post scriptum: Lovit de coronavirus, nici ONU nu se simte prea bine (lasă că nici până acum nu prea se mai auzea despre ea): OMS (Organizația Mondială a Sănătății) și-a dovedit din plin pompoasa ineficiență. Dar, acesta e alt nivel, altă discuție…