Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Miorița, Meșterul Manole, Luceafărul

Trei balade definitorii pentru sufletul autohton (preiau sintagma de la G. Călinescu, chiar dacă el o folosea într-un context puțin diferit), trei cântice bătrânești, în terminologia lui Alecsandri, suport pentru o masă cu trei picioare, rotundă-trainică-stabilă, în jurul căreia se aduna pentru cină familia de pe vremuri, în jurul căreia se adună și se va aduna pentru a se defini și statornici în timp și pe meleag poporul acestor meleaguri, din timpuri vechi și până în depărtat viitor. Viață și moarte în fiecare dintre cele trei, pământesc și transcendental, Cerul întrepătruns cu profanul, femeie și bărbat – și dragoste, căci fără iubire nimic nu e (dinspre Apostol, dinspre Mântuitor și Zalmoxis de fapt), moartea, ca parte a existenței-ființării, complementară, ci nu opusă vieții – nuntă cerească pentru ciobănaș, joc pentru Ana, aspirație pentru Luceafăr, niciodată înspăimântătoare. De la daci să vină asta, de la seninătatea-veselia cu care ei însoțeau trecerea dincolo? (Apropo de Mântuitor: „resemnarea” ciobănașului nu amintește de cea a lui Iisus în așteptarea patimilor?...)
Nu am mijloace pentru o comparație detaliată și de adâncime între cele trei balade (numesc în continuare poemul eminescian baladă, ținând seama de structura epică și, mai ales, de inspirația sa folclorică, originea fiindu-i într-un basm muntenesc transpus de altfel de Eminescu într-un lung poem folcloric, Fata-n grădina de aur, înainte de a-i da „înțelesul alegoric” din Luceafărul: dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte, aici pe pământ nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc – însemnare din manuscrise), dar utilă și firească mi se pare o asemenea comparație, punere împreună, potențare și „descifrare” prin iluminare reciprocă.
Dincolo de asemănările amintite, multe altele sunt de discutat. Fiecare poem poate fi citit la mai multe niveluri, de la epicul aparent la adâncimi niciodată epuizate. Cărți întregi sunt dedicate fiecăreia dintre cele trei, și alte cărți se vor mai scrie. Plecând dinspre suprafață, două sunt de fiecare dată personajele centrale, un al treilea este declanșator al conflictului sau are o legătură directă cu acesta (cei doi ciobani agresori, Negru-Vodă, Cătălin), un al patrulea, mai estompat, este spectator-reper-instanță (măicuța bătrână, cei nouă meșteri, Demiurgul). Locul și timpul acțiunii sunt de fiecare dată mitice (o gură de rai, un mal frumos, odată ca-n povești) – doar cu sacrificiul Anei mai precis plasat, „pe Argeș în jos”, omagiind spectaculoasa catedrală a lui Neagoe Basarab. Există în toate o tensiune între frivol (includ invidia bacilor și trufia voievodului) și sublim – „uit” aici interpretarea Mioriței ca ritual de inițiere (Victor Ravini), rămân la lectura „juridică” a textului.
În ceea ce privește timpul, cel meta-literar, nu cel „din poveste”: știm, desigur, când s-a scris Luceafărul, dar nu știm vechimea basmului din spatele lui; Balada Meșterului Manole se referă la ridicarea Mănăstirii Argeșului, acum o jumătate de mileniu, dar sunt argumente pentru a o lega de zidirea, cu două secole mai devreme, a Bisericii Domnești din Curtea de Argeș, care chiar vine „de la Negru-Vodă”, dar tema (sacrificiului, zidirii unei ființe, a unui simbol, pentru a da trăinicie construcției) circulă din India până în Vestul Europei, fără a fi dat opere (în versuri) la fel de bogate în detalii și semnificații și la fel de valoroase artistic; la rândul ei, Miorița trebuie să fie și mai veche, mergând probabil până la crescătorii de oi din Neolitic, la strămoșii din Maramureș și Bucovina și până la cei din Munții Pindului.
O altă asemănare general acceptată este statutul de capodoperă – nu-i iau în seamă pe mercenarii antiromânismului și pe ciracii lor, snobi sau cabotini, triste figuri cu toții, precum câinele care-și latră adăpostul (nu este cazul celui mioritic…), care nu puteau, în asaltul lor asupra simbolurilor identitare naționale, să nu se „împiedice” de cele trei poeme – sau de autorul Luceafărului, românul absolut, care, firesc, a ieșit considerabil întărit din campania de denigrare cunoscută. Nu dau detalii, ba chiar fac un apel cât se poate de serios: să nu mai repetăm bazaconiile anti-Eminescu, anti-Miorița, anti-poporul român (de curând, am văzut că și meșterul Manole poate fi o țintă a corectitudinii politice…), să-i imităm pe grecii care au interzis numele celui care voia să ajungă celebru prin incendierea unui templu – e suficient să ignorăm numele și vorbele „piromanilor culturali” și uitarea îi va aneantiza.
Sigur, există și deosebiri între cele trei, repet, balade definitorii pentru sufletul autohton. Operele folclorice au viața lor, un poem cult are altă „biografie”. Cu mențiunea că Eminescu este atât de intim legat de neamul său, de fiecare dintre noi, că multe dintre versurile sale au devenit „folclorice”, iar el ne este frate mai mare, model și judecător, conviv și sfânt, sprijin și speranță. (Şi ce trebuință am avea de un gazetar precum Eminescu!...)
Trei poeme identitare, Miorița, Balada Meșterului Manole și Luceafărul!
Un popor care a dat lumii asemenea capodopere are stea, este cu adevărat un popor ales!