Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Între locomotivă și IA

Am văzut și prin mass-media, am întâlnit și în realitatea-reală persoane „optimiste” care, atunci când se vorbește despre pericolele care ne pândesc dinspre IA (inteligența artificială, abreviere folosită la paritate cu cea englezească, AI), răspund, cu un zâmbet cunoscător, că „așa a fost și atunci când au apărut locomotivele, sperioșii le- au asociat tot felul de pericole”. Sofism (in)voluntar, manifestare a observației din psihologie cum că râdem de ceea ce ne e teamă, lipsă de informare? Dacă „pesimistul este un optimist bine informat”, putem spune și că „optimistul este un fricos care-și face curaj ignorând amenințările”. Plus că s-ar putea răspunde, à la Lewis Carroll, imbatabil logic, că, din faptul că teama de locomotive nu s-a justificat, nu avem niciun temei să deducem că nici teama de IA nu se va materializa.

Dar, propun următoarea dublă și, sper, lămuritoare comparație: locomotive – urși, IA (digitalizare) – virusuri. Locomotiva îmi face rău numai dacă dau nas în nas cu ea, e adevărat, nu și dacă urc în tren (nu sufăr din cauza vitezei „inumane” – aici, temerile de acum vreo două secole s-au dovedit fanteziste). La fel pot păți cu urșii. I-am ales pentru că „sunt la modă” și pentru că țin de biologie. La fel ca virusurile – horribile dictu, Covidul ne stăruie în memorie. Virusurile nu se văd, ne invadează fără să le simțim, se înmulțesc în celulele noastre, nu prea avem cum să ne apărăm de ele, vaccinul este, se spune, singura soluție. Și educația sanitară, în general. Precauția. Cele spuse despre virusuri se aplică, mutatis mutandis, și la virușii de calculator și la tot ce vine prin calculator, inclusiv „agresiunile” IA. I-aș întreba pe voinicoșii cu „argumentul locomotiva”, de ce se tem mai mult, de urșii din pădure sau de virusurile din, să zicem, autobuzul cu care merg zilnic?

O iau și din altă parte: locomotiva este simbolul primei revoluții industriale, când motorul cu abur a înlocuit mușchii oamenilor și ai animalelor în multe dintre locurile în care era nevoie de forță/energie. La scară macro, la vedere, cu zgomot și abur. Lucrurile s-au sofisticat încontinuu, nu mai intru în amănunte, trăim acum începutul celei de a patra revoluții (industriale e prea puțin, am putea să-i spunem industrial-științifice), care are de a face cu informația, învățarea, robotizarea, inteligența, conectivitatea. Simbolul ei devine IA, purtată de tot mai multe dispozitive din jur, de la calculatoare și telefoane la tot mai multele cipuri care fac să funcționeze, confortabil pentru noi, tot mai multe mașinării pe care le folosim. Revenind la comparația cu care am început și luând paralela în serios, am putea remarca (1) că locomotiva a concurat cu mușchii omului și (2) a luat locul acestora în multe domenii, în timp ce (1) IA concurează cu creierul omului și (2) nu știm până unde va merge înlocuirea...

În zona asta, „măștile” nu ajută. Suntem noi „vaccinați” împotriva „pandemiei digitale”? Spuneam și în luna iulie, IA este stegulețul din vârful aisbergului, termenul pe care trebuie să-l avem în vedere este digitalizare. Care e deja peste tot, ne influențează enorm, pandemic, fără să știm unde va duce, și care, dacă este tratată urmând strategia struțului, chiar în nisip (siliciu) ne va duce: de la capul în nisip la siliciu în cap... Sau în loc de cap!

Un alt sofism, prejudecată, sursă de pseudo optimism: „ce dacă totul este monitorizat de calculatoare, cei răi să se teamă, nu eu, pe mine nu mă atinge…” M-aș hlizi și eu (dar îmi aduc aminte o vorbă a lui Moisil: „eu nu vreau să conving, ci să demonstrez”), apoi aș produce repede o listă de situații, unele întâlnite deja, altele perfect plauzibile, de așteptat în viitorul apropiat, care contrazic liniștea constatării dinainte. Un exemplu este amintit de dl Paul Diaconescu, într-o „fulgurație” din luna iulie: controlarea prin cardul bancar a asiguraților medical care cumpără băuturi alcoolice, subiect al unui scandal din Suedia, acum câțiva ani. Un al doilea caz real îmi este semnalat de un tânăr colaborator: un partid din SUA a trimis, și online, și prin scrisori, ambele gestionate de calculatoare, deci de IA, mesaje electorale; celor care erau cunoscuți a fi posesori de arme li se spunea că partidul respectiv încurajează posesia de arme, iar pe cei care erau împotriva armelor, mesajele îi asigurau că partidul este, de asemenea, împotrivă; ilogic, hazliu, imoral, nu știu dacă și ilegal. Scopul (păstrarea- fidelizarea alegătorilor) scuză mijloacele (clasificarea cetățenilor și manipularea lor, vezi și scandalul Cambridge Analytica). La fel procedează agențiile de publicitate. Alegători și cumpărători suntem cu toții – dar aleg tot mai mult alții pentru noi… (În curând, va alege IA.) Tot la cele deja implementate intră faimosul „credit social” din China (sunt curios cum se va numi în Europa – care Europă, aparent, este deocamdată împotriva ideii: o bilă albă pentru UE). Este sigur că și multe bănci, companii de asigurări, servicii de personal folosesc, pentru a face profilul clienților, date culese de pe internet (privind, de exemplu, categoriile de căutări pe Google, contacte, cuvinte-cheie din mesaje), de pe Facebook, dar și de tipul hărții deplasărilor zilnice, memorată de GPS-ul telefonului. Dar dacă am intrat într-un cazinou cu alt motiv decât pentru a juca, tot mi se ruinează șansa de a primi un credit? Calculatorul nu va răspunde negativ, că de-aia I-ul lui este A.

Citesc de curând că există un program (guvernamental, produs într-o țară mult dezvoltată, dar să nu-i subestimăm pe hackerii din țările de toate nivelurile), care poate accesa un telefon smart chiar dacă acesta este închis, citind ce e în el, activând microfonul și camera, evident, fără știrea posesorului. Poate e un fake-news, dar ideea este prea naturală ca să nu mobilizeze niște talente curioase sau interesate. La nivel personal, mărturisesc că îmi plac deopotrivă muzica spaniolă și cea rusească; dacă ascult online valsul Pe dealurile Manciuriei, nu-i așa că mă demasc ca „putinist” și rămân marcat ca atare în bazele de date?...

Mă opresc cu exemplele deja materializate sau ușor de imaginat, nu mai adaug și scenarii mai sofisticate. Ca și altădată, trimit la literatura SF, cea atât de generoasă în a anticipa și lucruri bune, și vremuri distopice, și închei cu „asul din mânecă”, din bibliotecă, de fapt.

Tot auzim că IQ-ul planetar scade. Nici nu e nevoie să ne uităm pe glob, e suficient – și deprimant – să privim cum merge școala, la noi și prin vest (nu și în China!), cum descrește de la an la an nivelul bacalaureatului în România. Dar că lucrurile sunt atât de grave cum ne spune Manfred Spitzer în Demența digitală. Cum ne tulbură mintea noile tehnologii, o carte apărută în germană în 2012 și tradusă la Editura Humanitas în 2020, nu mă așteptam. Și, remarcați, diagnosticul este pus în 2012, între timp multe s-au mai întâmplat. Autorul este neurolog și psihiatru practicant, iar cartea este plină de date reale, statistici, referiri la experimente și cercetări medicale. Pe scurt: folosirea timpurie a calculatorului și telefonului, a ecranelor (a mediilor digitale, spune, acoperitor, autorul), depărtarea de scris și vorbit, de calculat și memorat, de interacțiunea directă cu oamenii și cu natura, afectează dramatic creierul copiilor, la nivel fiziologic, biologic. În particular, afectează hipocampul, și de aici pornește Alzheimer-ul. Diabetul, bulimia, stresul, singurătatea, depresia, violența vor scurta viața, randamentul mintal va scădea încontinuu, ireversibil, uitarea va face ravagii. „Un laptop pentru orice copil (de grădiniță)” este o crimă. Cu cât mai devreme, cu atât mai grav, căci creierul neformat este maleabil, victimă sigură. Producătorii de calculatoare, telefoane și software pentru acestea sunt interesați și cinici, politicienii sunt cointeresați și superficiali, părinții și educatorii sunt comozi și neștiutori. Toți profită în felul lor și toți promovează iresponsabil digitalizarea precoce, iar copiii suferă, umanitatea va suferi tot mai mult. Repet: o spune un neurolog care are o clinică de psihiatrie la Ulm, „unul dintre cei mai faimoși specialiști în neuroștiințe din Germania” (prezentare la începutul cărții), și care nu respinge tehnologia digitală ca atare, ci doar folosirea abuzivă, cu deosebire, cea timpurie.

Ultima informație (semnificativă!): sintagma „demență digitală” a fost imaginată de medicii din Coreea de Sud, prin 2007, pentru a da nume unui tablou patologic constatat la adulții tineri cu care au intrat în contact (pag. 8 a cărții, care abundă, spuneam, în referințe precise).

O lectură utilă, mai ales pentru cei care nu se tem de… locomotive și urși… Pentru optimiști, în general. Și, urgentă, pentru politicieni, părinți și educatori.