Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Cuvinte cu miros și gust

Știu, cuvântul câine nu mușcă, nici cuvântul parfum nu miroase, dar Micul Prinț Urmuz (îi spun astfel pentru că are, nu o mică stea, precum celebrul său urmaș, ci o mică planetă a sa, un asteroid) vorbește undeva despre „un miros pestilențial fiscal”, iar sintagma lui parcă chiar ne excită niște glande olfactive – sau măcar terminațiile lor din creier. Iar dacă privim la TV, ne dăm repede seama că există și cuvinte care provoacă un gust precis celor care le pronunță – poate mai mult decât mirosurile, gusturile, deopotrivă cele plăcute și cele neplăcute, sunt ilustrate pe fața celui care le experimentează, în grimase și priviri, subtile, dar detectabile. Când vorbitorul este mai rafinat/instruit, pe de o parte, seria de cuvinte cu miros/gust pe care le emite este mai rapidă, deci mai dificil de explicitat, pe de alta, mijloacele actoricești sunt mai elaborate, mesajul – deci mirosul-gustul – are o țintă subliminală (cu atât mai profundă și durabilă). Când emitentul este un oengist la nivel de caporal, de mercenar cu contract pe durată limitată, mușchii feței îl ascultă mai puțin, sentimentele îi apar pe figură la fel de expresiv ca simbolicei Greta.

Se poate face o listă lungă de termeni și sintagme din ambele categorii – mantre sau anateme, la fel de multe și unele și altele, primele promovate, inoculate ascultătorului, celelalte demonizate, primele pronunțate cu figura celui care are în față un lujer de iasomie, celelalte cu figura celui care a înghițit deja o frunză de urzică. Nu propun o asemenea listă aici, dau doar un exemplu-pereche și propun cititorului să continue exercițiul acesta, folosind „o hârtie de turnesol” foarte simplă: priviți canale TV diferite, urmărind „formatori de opinie” diferiți; când ei promovează sau demonizează aceleași cuvinte, înseamnă că primesc indicațiile de la același „centru”, direct sau indirect, prin imitare, snobism, exces de zel (evident, nu trebuie să subestimăm puterea prostiei). În spatele tuturor, inclusiv a „centrelor”, de la noi sau de prin lumea largă, stau ideologii și ideologi, forumuri și corporații, interese și „riduri” ale civilizației, numite multe cu sintagme la rândul lor pervertite, înțelesuri răsturnate de la o vreme la alta.

Dar, să coborâm cu… urechile pe pământ – pe pământ românesc!

De trei decenii, așteptăm investitorii străini, jubilăm când vin, ne speriem că pleacă, ne jeluim dacă pleacă, dăm legi care să-i favorizeze, îi scoatem pe unii din faliment (cu bani de la buget), trimitem DNA-ul peste politicienii cărora le trece prin cap să-i impoziteze altfel decât le place investitorilor, păstrăm salariile mici, vindem sau concesionăm resurse, sabotăm concurența internă sau măcar ne facem că nu vedem când aceasta este sabotată… iar dacă, mai ales în campaniile electorale, cineva încearcă să semnaleze toate acestea sau să propună și acțiuni care nu miros frumos investitorilor străini, se aruncă în seama lui anatema: populism! Cu grimasa de rigoare, nici nu mai e nevoie de vreo explicație. Care explicație?! Că populism vine de la popor, că a face ceva pentru popor e rostul însuși al politicii? Detalii… Strâmbă-te când spui populism, pune alături naționalism, altă – scuzați – măgărie, pentru că are alte înțelesuri decât cel care i se pune în cârcă prin asocierea cu național-socialismul nazist, mai recent, suveranism (prezic că va deveni curând un curent predominant, UE și Davos-ul lucrează pentru asta).

Investitor – populism. O pereche paradigmatică pentru spălătoria de creiere aflată în plină activitate de trei decenii. Și, o spălătorie de succes. Cine se mai gândește că un investitor nu vine pentru a face opere de binefacere, ci pentru profit? Salarii mici, resurse la îndemână, legislație permisivă, eventual corupție – orice investiție devine o drenă pentru a scoate bani din România. Iar dacă banii ajung undeva, afară, înseamnă că ei sunt extrași de altundeva, de la noi. „Pleacă investitorii, pierdem locuri de muncă, vai, vai…” Acesta nu e populism?... Locuri de muncă (slab plătite, altfel investitorul se mută în altă parte), corect, dar altceva ce? Niște impozite, dar bine „reglate”. Un scenariu relatat de un șofer de TIR, nu auzit la TV: se produce aici, se încarcă în camion, se duce camionul în țara de origine a investitorului, nici nu se desigilează, revine camionul cu aceeași marfă, dar cu acte noi, cu prețuri de… Germania, se vinde marfa aici, profitul este înregistrat și impozitat acolo, aici firma are fie un profit derizoriu, fie are pierderi și cere ajutor de la stat…

Iar în vremea asta, văd oameni, unii aparent serioși, care spun că „niciodată românii nu au dus-o mai bine ca acum”. Sofism involuntar, sofism intenționat, mistificare comandată, rea-voință, prostie? Las deoparte faptul că de prea mult bine, cinci milioane de români, dacă nu și mai mulți, au plecat la muncă prin lume și întreb: cu ce mijloace, cu ce cost o duc românii bine acum? Răspunsul e dramatic: cu prețul vânzării țării, sol, subsol și oameni deopotrivă, și cu bani din viitor/împrumuturi (uriașe). Cu prețul sărăcirii copiilor și nepoților noștri, a românilor de mâine. I-am sacrificat pe ei, fără să-i întrebăm, pentru a trăi noi bine. Și, simțindu-ne bine, dăm spațiu de manevră investitorilor, guvernelor și supra-guvernelor de azi! Iar dacă îndrăznim cumva să (ne trezim și să) spunem asta, devenim imediat populiști, naționaliști, suveraniști… toate fiind etichete incriminante.

E ceva ce miroase tare urât în toată povestea… Formulare scurtă: pute!