Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Noiembrie, ca înaintea iernii

Noiembrie acela, noiembrie de acum – un secol înțesat cu ani între cele două luni în care și plouă, și ninge – și ninge, și plouă (aici, Bacovia, mai la vale, numai Urmuz, îngăduitorul meu colaborator), o bătaie de pleoapă pentru corpii cerești, indiferenții, vanitoșii, căci se învârtesc în veci de veci gratuit și numai pentru a-i vedea alții... Amurg de anotimpuri, povârniș de vremuri. Crepuscul fără iertare. Zilele, tot mai scurte și tot mai strâmb așezate în calendar, parcă toate având ca numere, numere impare… Precum 23… Într-o lume tot mai săracă de (măcar puțină) metafizică și astronomie, bântuie un miros pestilențial fiscal, ubicuu și atotputernic, dar mulțimea, plebea ideologică, naivă, are simțul olfactiv dezamăgitor de adaptabil, cel mai adaptabil, se zice, din toate – dar pe aproape stând simțul supraviețuirii, al mediocrității, al lașității… Legată de scaun, legată de țăruș, suportă orice mulțimea, ba chiar e sugestionată că mai are și dreptul să-și ridice cât poate de sus moralul.

Cu stiloul adânc împlântat în tâmplă, nu are importanță care, în oglindă oricum se vede invers, Demetru însuși se minunează cum de Dumnezeu, căruia îi atribuim și binele, și răul, nu trimite pe neașteptate pe Pământ o mătură care, dând de două-trei ori, în dreapta și în stânga, să trimită tot ce găsește la gunoi… Nici măcar să se mai amuze pe seama noastră, el și prietenii lui, nu-i mai vine lui Demetru. Își zgâlțâie stiloul prin creieri de i s-au albit și fruntea, și obrajii – de durere, de mirare, de singurătate. O unică, firavă lacrimă, sângerie, din ochiul stâng, parcă mai mic decât perechea, privind deopotrivă spre interior și spre afară.

Bibliotecile au fost incendiate și răs-incendiate după fiecare „revoluție”, iar și iar, muzeele dărâmate, școlile la fel, progenitura inutilă de pe meleagurile pământene este/pare de nestăvilit, fie ea artistică sau neartistică. Din toate direcțiile vine o ploaie de disonanțe, de acorduri răsturnate și nerezolvate, de cadențe evitate, de false relațiuni. Conturi, ambiții, dividende, pandemii, drone, cancel culture, patapici, liichele și boitori de istorie (ca la noi, și în lume), trans și post în fața a orice, inclusiv a adevărului, umanului, normalului… Democrație fără demos, egalitate cu ghilotina. Amurg și povârniș de vremuri.

Oamenii cultivă viezuri și cultivă oameni, în pepiniere ascunse, în laboratoare, în subterane, în zgârie-nori, se necinstesc, se ciugulesc și se mănâncă unul pe altul, până ce cu toții ajung la ultimul os, la adăpost de orice răspundere penală. Strada Arionoaiei e o spirală care acoperă întreg pământul – cel supus, vai, decadenței! Peste tot, viezuri și oameni, cu măști pe figură și pe creier – de la Nietzsche citire, cu trecere prin Zarathustra (și a fost doar începutul), cu ochii lipiți de ecrane parcă date cu lipici de muște (și este doar începutul). Din Olymp până-n Dobrogea la fel – asta, ca să acoperim și verticala (închipuind o cruce cu Arionoaia, chiar dacă planeta nu se mai lasă demult închinată – revolverul este suveran al lumii, Zeul cel mai puternic!).

Filosoful Stamate-Buzău e tot mai convins că Auto-Kosmosul, chiar dacă infinit, este inutil… Și fără cauză – totul e încâlceală și contradicție. Oameni, muște, bureți, jivine, astre…

Astre coborâte pe pământ, precum trovanții din grădinile vâlcene, dar cui să-i mai pese?! Pământul s-a dezvrăjit, oamenii sau dezdumnezeit.

S-au întors cu spatele spre oameni trovanții, iar uriașul din peretele de nisip de la Corbii de Piatră și-a prăvălit capul în iarbă. Ascultă freamătul subteranelor, de la el până la Pietrele și Corbii din sudul planetei, și nu înțelege nimic, căci nimic nu e de înțeles. Poate, doar că lumea noastră nu e ultimul cuvânt al creațiunii, e deci o stare de tranziție, prin care se încearcă credința noastră în puterea binelui.

Căci, în lumea viitoare binele poate fi activ, iar răul pasiv.

Deocamdată, aici, e invers… O lume trans, o vreme post… în care personalitatea coexistă alături de virtuți fără să le creeze ea – și coexistă tot așa de bine alături de lipsa de virtuți.

Filă răzleață dintr-un caiet de Cugetări, notează, inocent, Sașa Pană – cu Demetru întrebându-ne sever-elegant, dar deloc urmuzian:

Până când acești oameni, care-și zic buni și nobili, vor continua cu pasivitatea lor față de prostia și răutatea pe care – de silă să nu se murdărească – se feresc să o azvârle cu piciorul?!... Oare dacă ai știut să ocolești și să-ți astupi nasul, înseamnă că murdăria nu poate continua să crească și să miroase mai rău?!... Și atunci numai energia de a avea silă și inteligența de-a ști să ocolești vor fi de ajuns să facă ca răutatea și prostia să devină mai puțin active decât sunt, iar bunătatea și înțelepciunea mai puțin pasive?!...

Răspunsul? O tăcere cât o tristețe de noiembrie…

Se înțelege de ce era/este Urmuz cel mai singur dintre singuri – și de ce Geo Bogza îl asemuia lui Eminescu…