Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Trăinicia întru neam

Aveam în minte două titluri (deci două subiecte) pentru editorialul lunii septembrie, cel de deasupra, mai optimist și mai prețios, epitetul de pe urmă venind dinspre termenul cel plin de miez, întru, preluat de la Constantin Noica, precum și mai apropiatul de realitate „Suspinul din jurul granițelor”, vădit mai trist și mai conjunctural, dar și mai urgent într-un anume sens. Situațiile acoperite de cele două sintagme, chiar dacă la prima vedere diferite, sunt însă legate din plin, în adâncime aș zice, de aceea am ales un titlu, dar vor începe prin a-i da substanță celui de-al doilea, care a și declanșat de fapt intervenția de față.

Un concurs de împrejurări, pe un fond mai general – căci am mai vorbit în revistă despre puterea, manifestată uneori sau, în mare parte, potențială, a ceea ce numim, nu tocmai potrivit, diasporă românească (prefer mai exactul, chiar dacă mai puțin expresivul „exil economico-psihologic”, pentru a aminti motivele risipirii în lume a aproape cinci milioane de concetățeni), despre românismul, ca să nu spun direct patriotismul, românilor plecați de-a lungul și de-a latul lumii (a se reciti textul de luna trecută), despre dorul de țară, de limbă, de familie (dacă aveți îndoieli, reascultați-l pe Tudor Gheorghe dând glas Colindului celui fără de țară, al lui Adrian Păunescu, și imaginați-vă că vă aflați undeva unde nu este iarnă, sau nu este Crăciun, sau nu sunt colinde de Crăciun, colinde ca la noi – și, vă asigur, mai peste tot este astfel). Dintre „împrejurări”, menționez două care vor parcă să probeze încă odată că „nimic nu este întâmplător”, desenând o diagonală peste hartă, peste harta României grănițuite, vorba inspirată a regretatului academician Alexandru Surdu, dinspre Serbia până în Bucovina de nord, din Voievodina la Cernăuți: articolul seniorului Ion Andreiță publicat chiar în numărul de față, referitor la capătul de sud-vest al diagonalei amintite, și o Scrisoare deschisă către „Onorata Comisie DRP de evaluare a proiectelor pe anul 2021”, semnată de Ștefan Hostiuc, „membru al Uniunii Scriitorilor din România, fost redactor-șef al fostei reviste Mesager bucovinean cu public țintă Comunitatea istorică românească din Ucraina”.

Scrisoarea circulă pe internet, merită căutată, pentru că semnalează, pe de o parte, situația mereu mai grea a românilor din partea Bucovinei rămase în Ucraina (a se vedea, în numărul din octombrie 2020 al revistei, printre altele, încercările prin care a trecut și trece scriitorul cernăuțean Vasile Tărâțeanu, membru de onoare al Academiei Române), pe de alta, slaba implicare a României în ajutorarea românilor din afara țării, cu precădere a celor din jurul granițelor, unde lucrurile sunt mai grave. Românii din Serbia sunt numiți vlahi, unii își zic ei înșiși astfel, uneori cu variante, prin Bulgaria situația este și mai tranșantă, cei din Ucraina au tot mai puține grădinițe, școli și publicații în limba română – despre încetarea sprijinirii revistei Mesager bucovinean de către Comisia DRP/MRP este vorba în scrisoarea dlui Ștefan Hostiuc. RP înseamnă, desigur, „românii de pretutindeni” (altă sintagmă ciudată, nu știu cum s-ar putea spune mai bine, dar asta chiar sună… „împrăștiat”), iar textul este subintitulat, literar-ironic, „Cuvânt de mulțumire în loc de contestație, prin care redactorul-șef al publicației căzute în dizgrația Domniilor Voastre a răspuns la primirea Marelui Premiu Bucovina al Societății Scriitorilor Bucovineni (Suceava) pentru activitatea desfășurată în vederea promovării spiritualității bucovinene în paginile revistei Mesager bucovinean”. Să ne reamintim că este vorba de Cernăuții atâtor nume sonore ale culturii române, de la Aron Pumnul la Paul Celan, cel de-al doilea dat și în Scrisoare ca exemplu al vremilor, ce par duse de-acum, de toleranță multiculturală în Bucovina.

Nu știu rațiunile pentru care MRP sistează sprijinul pentru revistă, chiar după ce redactorul ei șef fusese premiat, nu știu multe alte lucruri, dar am în minte câteva evidențe. Alte țări își promovează și își ajută activ, pe alocuri chiar agresiv, uneori la propriu, conaționalii din afara granițelor. România nu numai că nu face asta, deși este înconjurată de români (N. Iorga), deși are cea mai numeroasă emigrație din Europa, dar, de dragul Europei așa-zis unite sau al altor interese conjuncturale, părelnice multe, cedează, semnează, acceptă, trece cu vederea, uită. Sigur, se adaugă și moleșeala statului român, parazitat de politicianism, oengisme, comoditate, mediocritate. Mai am în minte și scrierile altui mare român plecat în lumea de lumină, Nicolae Dabija, despre suferințele românilor din Basarabia, pe vremuri, trimiși în Siberia sau chiar împușcați pentru că vorbeau românește, puși în ultimele decenii în fața diversiunii-aberație cu „limba moldovenească” (și Stalin era citat ca „mare lingvist”, nu-i așa?).

Și totuși… Privind istoria mai de sus, privind poporul român mai în suflet, revin la optimismul enunțat în titlu. Citez o frază din cartea Nașterea Daciei de Florin Horvath (Ed. Caiete Silvane, Zalău, 2019; apropo: hrvat = croat, în limba croată, literele adăugate având motivări maghiarizante prea bine știute): „Dacii au fost singura seminție europeană cu neclintită și netulburată continuitate în cele trei dimensiuni ale ființei sale: în timp, în credință și în spiritualitate” (pag. 158). Un lung și profund eseu poate pleca de aici. De la Orfeu, Zalmoxis și Legile Belagine la ortodoxie și dreptul cutumiar, de la Biblie la Dacia edenică a lui Miron Scorobete, trecând prin Densușianu, Vasile Lovinescu, Mircea Eliade, de la Cucuteni la ouăle încondeiate și „râurii” de pe altițele iilor muscelene, de la Miorița la Meșterul Manole și la Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, de la miturile primordiale la particula IO din numele voievozilor, de la basme, proverbe, colinde, tradiții, călușari la Eminescu și alți români-prototip, hiperboreeni de la înfățișare la faptă. Și multe, multe altele…

Un eseu care se scrie singur… Prin suferința dătătoare de tărie a românilor de pretutindeni, din jurul granițelor în primul rând, de peste tot din lume, din țară! Cu toții, îndărătnicindu-se în a supraviețui întru neam, întru românism. Amintindu-și de unde vin, știind că privesc Roma de sus, de la înălțimea Columnei-certificat-de-naștere și a Arcului lui Constantin, crezând în tradiția din munte (și din inimă) și perpetuând-o, strângând din dinți, dar știind că „nu de supărare e loc, ci de puterea și dorința de a face ceva pentru acest neam” (pag. 199 din aceeași Naștere a Daciei).
Subiect pentru un alt eseu: ce ne lipsește, puterea sau dorința?...
Și, până când?...

Post scriptum: Îl rog pe cititor să mă creadă că aceste ultime rânduri sunt adăugate după punerea în pagină a editorialului și a textului de mai sus al lui Eminescu, ales la rând, cronologic, din publicistica sa. Nu se putea potrivire mai bună – dar nu eu le-am potrivit! Căci, toate-s vechi și nouă toate... Rămâne întrebarea: până când?...