Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Complexele prezentului

Am mai vorbit despre „sechestrarea în prezent”, despre sacrificarea viitorului în numele prezentului, despre războiul împotriva memoriei, deci, a trecutului. Îmi dau însă seama că toate acestea, pe lângă motivele aflate mai la vedere, legate de un profit identificabil, de interese de multe feluri care cumpără „formatori de opinie” pentru a îndemna la trăirea de-acum-până-acum (vezi, simptomatică, publicitatea pentru „credite cu buletinul”), la „demitizarea”, dacă nu chiar rescrierea brutală a istoriei, pe lângă motivele obiective în felul lor, legate de tehnologia (digitalizată) care impune grabă și superficialitate, dependență de endorfine sau de alți hormoni produși rapid și consumați la fel de repede, există și rațiuni mai adânci, psiho-sociologice, nu îndrăznesc să spun „filosofice”, pentru care prezentul se comportă agresiv cu „parantezele” sale, trecutul și viitorul.

Prezentul se simte apăsat, stresat, vinovat, deopotrivă în raport cu trecutul și cu viitorul și, pentru că el este, își permite să se „răzbune” pe cei doi parteneri, știut fiind că, „pe de o parte, trecutul deja nu mai este, iar viitorul, pe de altă parte, nu este încă” (Sfântul Augustin, în Confesiuni, Cartea a XI-a, Cap. XIV, „Ce este timpul? Dificultatea de a înțelege acest concept”). Dar lucrurile nu stau deloc bine nici pentru prezent, pentru că, „dacă ar fi totdeauna prezent și nu s-ar scurge în trecut, atunci el nu ar mai fi timp, ci eternitate” (Idem, pag. 380, în ediția de la Nemira, 2009, traducere de Eugen Munteanu). Să nu exagerăm însă cu personificarea și să ne gândim la oamenii din prezent, care au probleme mult mai precise cu trecutul. Ca oameni și ca societate, deopotrivă.

Trecutul dă exemple. Bune unele, rele altele – ostentative parcă toate.

Exemplele bune obligă, ridică ștacheta, nu produc deloc confort. Cei dinaintea noastră, de la părinții imediați până la părinții din părinți, până la daci, ca să fiu patetic, ne-au lăsat o țară, o casă și o grădină, ne-au născut și crescut, au trudit mai mereu, au mai și murit uneori pentru toate acestea. Constrângătoare gânduri… „Paradoxul Iisus- Barabas” e la un pas: mulțimile (lasă că, în scena celebră, erau și influențate/manipulate: „Iar arhiereii și bătrânii au înduplecat mulțimile să-l ceară pe Baraba, iar pe Iisus să-L piardă” – Evanghelia după Matei) s-au simțit mai apropiate de unul „de-al lor” decât de solicitantul Iisus, chiar dacă îl aclamaseră cu câteva zile mai devreme ca pe Fiul Domnului ce era. Oamenilor nu le place să aibă datorii, să fie „supravegheați”, nici măcar de sentimentul de recunoștință. Iar trecutul mai are și obiceiul supărător de a sintetiza exemplele bune în simboluri (monumente, nume de piețe, de străzi și dealuri), în cărți, în obiceiuri și sfaturi – durabile toate, devenind tradiție.

În principiu, mult mai firavă este, sau ar trebui să fie, memoria exemplelor rele venind dinspre trecut, cu mențiunea că în ultima vreme s-a impus o veritabilă cultură a penitenței, mai ales în partea de lume care a crescut de mai multe secole pe seama coloniilor. Cea mai bântuită – și mai vulnerabilă – este Europa de Vest, dar și America de Nord are problemele ei. (Interesantă și stranie, dar normală la urma-urmei, este situația altor imperii, pe care nu le adie mai deloc gândul vinovăției, deși nu au fost nici mai puțin violente/nedrepte cu țările cotropite, și nici mai puțin profitoare de pe urma lor. Neșansa României de a fi înconjurată de trei asemenea imperii…)

Sentimentul supărător al datoriei, indus de trecut, este dublat de sentimentul la fel de supărător al vinovăției vizavi de viitorul din care prezentul se împrumută pentru a consuma acum (mai mult decât produce). Persoanele se împrumută, guvernele se împrumută – vor plăti generațiile viitoare. Niciun datornic nu-și iubește creditorul…

Cu viitorul, lucrurile sunt simple: îl ignorăm. Oricum nu prea știm cum va fi, nu avem niciun semn dinspre el. Oricum i-am lăsat o mulțime de probleme și în afară de credite – poluarea este cel mai la îndemână exemplu, dar nu e deloc singurul: conflicte latente, inegalități de multe feluri, arme (inclusiv biologice) cu potențial sinucigaș la nivel planetar…

Ceva mai complicat este cu trecutul. Semnele materiale i le putem șterge cât de cât, le dărâmăm, revopsim, le schimbăm numele. Mai greu este cu memoria, cea din cărți, dar mai ales cu cea vie, perpetuată de bătrâni, de cei mai bătrâni decât noi… Insistenți și sâcâitori, chiar dacă nu au niciodată dreptate – nici măcar atunci când sugerează că și noi, tinerii frumoși și deștepți de azi, vom îmbătrâni cândva. E adevărat, are o anumită logică raționamentul că dacă noi, frumoșii și deștepții, vom impune o civilizație a tinerilor, „cândva” vom fi noi înșine victime ale ei… Cândva… ca niciodată.

Mai bine nu ne gândim la asta, viitorul nu există, noi avem, acum și aici, lucruri mai bune de făcut – cu mari promisiuni de endorfine!

Mai bine strigăm laolaltă cu Marshall McLuhan (era în 1967, la un mileniu și jumătate după Sfântul Augustin), „Timpul s-a sfârșit, spațiul a dispărut, bine ați venit în Satul Global!”

Bine ați venit în prezentul perpetuu, autonom, autosuficient, orb, surd, derutat, decup[l]at de istorie!…