Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Respectul față de text

Am auzit pentru prima dată sintagma aceasta, pe vremea când eram student, de la profesorul Solomon Marcus (scriu pe la jumătatea lunii martie, folosesc prilejul pentru a reaminti că a plecat în Lumea de Lumină exact acum cinci ani, a trecut deja un lustru de atunci!). I-am adăugat, ulterior, „explicații” și sensuri. Este vorba, în același timp, despre respectul față de cititor, căci pentru el scriem, dar și despre respectul față de noi înșine: textul scris rămâne, cu autorul semnat, tot ce nu e în regulă în text va fi decontat cândva, bibliotecile sunt martori durabili.

Verba volant, scripta manent!, spuneau, în stilul lor concis și expresiv, latinii.

Numai că latinii nu știau cum va fi când va fi cu calculatoarele, internetul, ecranele de tot felul care ne înconjoară, cu globalizarea – în sensul comunicării, deplasării frenetice dintr-o parte în alta a lumii. De acum, și scripta volant!...

Despre asta vreau să… vorbesc?... scriu?... în continuare, deplângând faptul că până și spusa din titlu a lui Marcus a căzut în desuetudine. Iar tendința spre digitalizare este tot mai puternică, impusă în ultimul an și de pârdalnicul de coronavirus, care va lăsa sechele (psiho-sociale, nu medicale) mult mai trainice și mai adânci decât ne imaginăm, pe fondul acestei tendințe mai generale, de „deplasare spre online”.

Apariția hârtiei a dus la dispariția palimpsestelor. Deloc dramatică, dar cu semnificația ei. Scrierea electronică va duce la dispariția manuscriselor – și, treptat, la dispariția textelor tipărite pe hârtie. Nu mă refer la reviste și cărți, asta e o altă discuție, mă refer la textele prin care comunicăm. Puzderie de efemeride, pâlpâind pe ecran sau „în nori”, împingându-se una pe alta în neant, la apăsarea unui buton, la distanța unui click, cum se spune. Grabă, prescurtări (o parte preluate din engleză), meniuri oferite de „aplicații”, pentru a alege replica unui dialog între oameni (!), emoticoane, blogoleza și feisbucheza, filmulețele cu pisici… Cum să mai suscite un asemenea context respect pentru textul scris?!... Cum să nu cultive un asemenea context superficialitatea, ba chiar lenea mintală?

Să ne reamintim că generația lui Marcus, ba chiar toate până mai ieri, au făcut CARTE la școală, nu TABLETĂ, au făcut și caligrafie, altă lecție care să îndemne spre scrisul frumos. Până mai ieri, se scriau scrisori – sunt acum aproape dispărute și cărțile poștale, le mai prelungesc existența colecționarii. Scriitorii SCRIAU, nu TASTAU – o vreme vor mai face asta poeții, câtă vreme poezia va mai avea ceva poetic în ea. (Urmare directă: nu vor mai apărea noi case memoriale – ce să pui în ele, laptopuri?! Cufărul lui Eminescu a rămas în secolul XIX, lada de un metru cub a lui Urmuz a rămas în secolul XX, era mai ieri, dar ce mult pare a fi trecut de atunci…)

S-a stins viața falnicei Veneții… E în firea lucrurilor, a „progresului”, de aceea aș relua și ultimul vers al sonetului eminescian: Nu-nvie morții – e-n zadar, copile!

Și totuși… Respectul pentru textul scris, fie el și electronic, înseamnă și respectul față de cititor și, insist, față de cel care scrie (chiar dacă, adesea, nu semnează)! Scrisul/stilul este omul însuși, inclusiv atunci când se numără erorile de tipar și de gramatică. Evident, ideea contează, nu contraexemplele; știu că nu există carte (sau revistă) fără o eroare de tipar (că nu îngerii le scriu, vorba cronicarului), dar se vede de la prima privire dacă un corector a citit textul, dacă cel care l-a scris își mai amintește că a făcut gramatică la școală.

Cu mențiunea că și gramatica își schimbă unele obiceiuri. Spun lingviștii că limba română este ospitalieră (împrumută cu mare ușurință cuvinte din alte limbi), dar autoritară (adaptează ferm, plecând în primul rând de la faptul că este limbă fonetică). Așa era până mai ieri… O glumă neglumă, căci are miez (filologic), pretinde că prin unele locuri ardelenii spun „cheleretă” la ceasul de buzunar, explicația fiind că așa se întrebau soldații lui Napoleon, revenind după 1812 din Rusia, înainte de a-și scoate numitul obiect din buzunarul vestonului: quelle heure est-il? Ilustrare perfectă, extremă, a autorității limbii române. Da, dar, dacă știm cum se scrie, așa vom și pronunța (ca în celebra replică Monsieur scriem, monsieur zicem). Iar în ultima vreme, tot mai mulți români știu cum se scrie, în engleză, franceză, germană. Ca urmare, vom scrie tot mai mult ca în limbile de origine. Avem deja semne în acest sens: DOOM-ul ne spune că „mass-media” se scrie cu dublu s și cu cratimă, ca-n original (dar e substantiv feminin, singular, se declină ca atare, ceva autoritate ne-a rămas…).

Pariul meu cu viitorul imediat: cum ne va spune următoarea ediție a DOOM- ului că trebuie scris, uichend sau week-end? Mi-ar plăcea să fie primul, ar fi în spiritul limbii române, dar aproape sigur va fi al doilea… Iar din tastatură vom scrie wk-ed sau wkd… Ce va înțelege destinatarul/a din asta, e treaba lui/ei – că și el/ea ne scrie la fel! (Lasă că foarte curând va trebui să fim atenți și cu el/ea, dar asta nu din cauza prostirii induse de calculatoare…)

Nu pot încheia fără a spune că e un semn de lipsă de respect pentru însăși limba română lenevirea sintaxei ei, prin dizgrațiosul „ca și”, prin omiterea lui „pe” la acuzativ, prin…, dar mă opresc – cu cât editorialul va fi mai lung, cu atât va crește probabilitatea să-mi scape vreo „scamă”… care să treacă, Doamne ferește, și de corectură…