Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Spre Anul Urmuz

Fac două mărturisiri, altfel cititorul se va mira de ce mă grăbesc să scriu despre Urmuz în februarie, când puteam să mai aștept puțin, pentru a ajunge în martie, Luna Urmuz, căci pe 17 ale lunii lui Mărțișor s-a născut incomparabilul scriitor, mai ales că acum două luni, în noiembrie, tot despre Urmuz (urmuzism și urmuzologie) vorbeam. Am două explicații. Prima, recunosc, ține de admirația, ajunsă probabil fixație-manie, pe care o am pentru genialul grefier, nu mă feresc deloc de cuvântul maximal, citiți cărțile recente ale lui Lucian Costache, piteștean, ale Anei Olos/Anagaia, din Baia Mare, citiți cărțile mai puțin recente ale lui Nicolae Balotă, Constantin Cubleșan, Ion Pop (cel care a îngrijit o primă ediție critică Urmuz, Schițe și nuvele aproape… futuriste, apărută în 2017 la Editura Tracus Arte, București, din care voi cita în cele ce urmează). L-am mai comparat cu Ion Barbu și cu Brâncuși: semnificație nu expresie, zborul nu aripa, cântecul cocoșului nu…

Al doilea motiv pentru care „fug înspre Urmuz” este pur circumstanțial: scriu aceste rânduri la mai puțin de două săptămâni după alegerile din 6 decembrie, deci în plin caragialo-urmuzism postelectoral. Negocieri și consultații sunt termenii oficiali, tranzacții, interese și meschinărie dau înțelesul termenilor oficiali. Mă crucesc și mă sperii, îmi fac curaj și iar îl pierd, încerc să nu mă uit, dar nu pot să nu observ fibrilația în care au intrat „analiștii” și „formatorii de opinie”, ba chiar și mulți dintre „don profesorii” cu funcție reală la catedră, dar cu intuiție-onestitate de codași ai clasei, după „surprinzătorul succes” al partidului cu U în centrul abrevierii. Rămân fidel poruncii întemeietoare a revistei, aceea de a nu numi partide sau persoane, dar nu pot să nu remarc faptul că aproximativ aceiași „analiști” au adus voturi consistente acestui partid, prin insistența cu care au atacat românismul, i-au denigrat, i-au înveninat pe români, oriunde s-ar afla ei. Plus progresismele, plus sâcâielile din partea „minorităților conlocuitoare”, plus aroganța guvernanților. Sunt aproximativ aceiași care acum patru ani, tot în februarie, atacau Apelul unor academicieni la Identitate, Suveranitate și Unitate Națională. Acum, tot ei se fac că nu înțeleg, mimează surpriza și „trag din toate pozițiile” împotriva nou-venitului în Parlament. Chiar atât de tare-i sperie Unirea Românilor?! În loc să admită, democratic, nu-i așa, că la o parte semnificativă a românimii există o așteptare în direcția aceasta, naționalistă s-o numim, în sensul decent al termenului, că vibrează ceva-undeva, „sub moșie înfundată”, în rezonanță cu sloganul „Basarabia este România”, că și la Chișinău s-a întâmplat „ceva” la recentele alegeri (ca și acum un secol, Basarabia pare a fi și de data aceasta prima), păreriștii snobi-năimiți vituperează sofistic-literar, etichetează grosier, scot neghina deasupra grâului, apoi strigă din răsputeri că totul e neghină. Și se miră… Dar, tocmai acum, tocmai prin asta, prin obstinația demolării, pregătesc noi procente, „surprinzătoare” desigur, pentru U, cel care vine de la UNIRE. (Precizare: lungul paragraf dinainte nu este o adeziune la un partid, ci la o idee! Și un comentariu la un spectacol mediocru.)

Iartă-mă, Demetrule, revin în lumea ta minunată. Revin la titlu.

De acum în doi ani, în 2023, va fi Anul Urmuz: 140 de ani de la naștere (Curtea de Argeș, 17 martie 1883) și 100 de ani de la sinucidere (București, 23 noiembrie 1923).

Cum întâmpinăm noi Anul Urmuz? Noi, concitadinii săi (adevărat e că familia doctorului Ionescu-Buzău nu a locuit la Curtea de Argeș decât câțiva ani după nașterea primului dintre cei șapte copii, Dimitrie la botez, Demetru ulterior), dar și noi toți, contemporanii săi perpetui.

La Curtea de (la) Argeș sunt multe planuri-proiecte, mai toate contând pe trimiterea pandemiei în amintire; aici, asupra unei alte teme de cercetare aș vrea să insist. În 1930, Sașa Pană ajunge, prin bunăvoința Elizei Ionescu-Buzău, mama scriitorului, la „un lădoi de circa un metru cub” cu manuscrise. Înăuntru, o singură bucată inedită, „epopeea” Fuchsiada, considerată o capodoperă, și versiuni „corectate și transcrise, și din nou corectate și retranscrise de opt, de zece și unele de mai multe ori”. Un scriitor clasic, profesionist, cu deplin respect pentru textul scris, pentru cititor. „Mai erau în ladă două caiete groase cartonate”, cu sute de maxime și însemnări, pe care le-a luat doamna Ionescu-Buzău „în odaia dumisale”. Și au dispărut.

Dar, „restul de jumătate al lăzii” era ocupat „de compoziții muzicale. Sonate, simfonii, toate partiturile scrise pentru instrumente diferite, așa cum necesită aceste creații”. Au supraviețuit, fotografiate de Sașa Pană, numai primele patru portative din Sonata nr. 2. Au dispărut și partiturile!

Vor mai fi existând ele pe undeva, vor mai ieși ele vreodată la vedere?

Să sperăm într-o întâmplare norocoasă, providențială, altfel vom rămâne cu o imensă și frustrantă nedumerire: dacă Urmuz-scriitorul și-a probat genialitatea în numai două duzini de pagini, prin care și-a adjudecat poziția de premergător al revoltei literare universale (Eugen Ionescu), ce compozitor ar fi putut să contureze… o jumătate de metru cub de compoziții muzicale?...

Urmuzologia mai are mult de lucru…