Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

The future is here!

Păstrez titlul în engleză, se va vedea imediat că e mai bine așa. Exclamația este rostită la finalul unui filmuleț pe care l-am urmărit pe internet, la sugestia unui amic uimit/contrariat de progresele IA (inteligenței artificiale). Pe scurt, o entitate umană aparent de gen feminin (precauția mea ostentativă are legătură și cu engleza titlului) prezintă în fața unei săli arhipline propria-i hologramă, ba chiar una vorbind în japoneză, dar cu amprenta vocală atent copiată după cea a protagonistei, care nu știe deloc japoneză. Se făcea reclamă unei firme de IA și realizărilor ei, nu știu dacă totul era real sau filmulețul era și puțin… film, detaliul important este că, după prezentare, entitatea anunță victorioasă că the future is here! Afirmația stă perfect în consens cu cea a lui Marshall McLuhan, din 1967, care și el striga: „Timpul s-a sfârșit, spațiul a dispărut, bine ați venit în Satul Global!” Povestea cu satul nu ne interesează aici, reținem doar… dispariția timpului. La auzul veștii-concluzie, sala despre care vorbeam a izbucnit în aplauze. Entuziasm. Fețe larg zâmbitoare.

Contaminat probabil de septuagenarita abia contractată, poate și pentru că nu eram în mulțime, ci singur în fața ecranului, mărturisesc că am avut un moment de panică. Bun, the future is here, dar viitorul unde mai este?! Formulare mai explicită: mai e ceva acolo unde noi știm că ar trebui să fie viitorul? Deduc că nu, presimt că nu…

Mă joc aici puțin cu vorbele, dar nu vreau decât să vă fac mai circumspecți în privința afirmațiilor de acest gen. Trecând puțin din panica mea și spre cititor…

Lumea se grăbește, planeta se grăbește, timpul s-a accelerat, ziua s-a scurtat – auzim des formulări de genul acesta, unele metaforice, literare ca să spun așa, dar sunt și destui pământeni care le iau literal, ba chiar cu argumente, uneori ezoterice, alteori cu formulări scientofile (inventez termenul, pentru că nu vreau să spun „științifice”). Într- un interviu vechi, mă grăbeam să afirm că ideea contractării timpului este o „bazaconie gazetărească”. O spun și acum (dacă totul, de la reacțiile din eprubetă la procesele din celule și până la fenomenele astronomice, s-a accelerat, atunci nu avem observator pentru accelerare, deci ea nu există…), dar mai cu jumătate de gură, nu doar pentru că am parcurs serialul din revistă al vechiului amic Dan D. Farcaș, ci pur și simplu pentru că nu mai vreau să fiu sigur de nimic. Iar aici am și interes să plec de la premisa că timpul, cel puțin psihologic, s-a accelerat.

Altă formulare: numărul de evenimente pe unitatea de timp a crescut continuu, la nivel planetar, deci și individual. Asta chiar e o realitate. Să nu uităm că istoria omenirii are vreo 12.000 mii de ani, dar în ultimele două secole și jumătate s-au înghesuit patru Revoluții Industrial-Științifice. O trăim pe a patra, fac previziunea că din aceasta… nu vom mai ieși: va fi perpetuă! Și ne va lăsa fără viitor, așa cum se spunea în filmulețul amintit în primul paragraf.

Alte simptome: credința fără discernământ în progres, progresul-mantră, scop în sine (dar fără de care, ne-o spune și Y.N. Harari, societatea bazată pe consum și pe bani din viitor nu poate funcționa), schimbarea de dragul schimbării, din artă până în politică, cele două (progresul și schimbarea) manifestate practic într-o frenezie păguboasă a acțiunii, în dauna gândirii, a reflecției. Vorbeam deunăzi despre capcana convingerii că „Paradisul e dincolo”. În spațiu, în timp, adaug: și pe „eșichierul politic”. Tipică acțiune de dragul acțiunii, croitori păguboși care mai întâi taie și abia apoi măsoară. Pentru că „omul nou” se grăbește, nu are timp, viitorul vine peste el.

Trec la o diversiune matematică, una foarte sugestivă. Să ne imaginăm o funcție care să exprime numărul evenimentelor pe unitatea de timp, cu evenimentele (termen de maximă generalitate) acumulându-se accelerat, exponențial, cum se spune/percepe în mod curent. Vă propun o funcție de tipul 1/(t – 2064) 2 , mai simplă decât una exponențială. Ideea este că, atunci când numitorul se apropie de zero, valoarea funcției crește nelimitat, ajungând infinită atunci când numitorul este zero. În formula aleasă, acest lucru se întâmplă atunci când… va fi sfârșitul lumii cel calculat de Newton, adică în anul 2064. Nu glumesc, Newton chiar a avut asemenea preocupări. Imaginați- vă graficul funcției. De la „începutul timpului” până aproape de zilele noastre, crește lent, prin apropierea „podelei”, dar cu cât se apropie de 2064, cu atât crește mai cu spor, luând-o în sus în apropierea verticalei momentului 2064, tinzând să devină tangentă acesteia „înspre infinit”. Un număr infinit de evenimente poate însemna „toate evenimentele”. Funcția „se rupe”, ajunge „în cer”, apoi, simetric față de verticala lui 2064, coboară, mai întâi rapid, apoi din ce în ce mai lent, spre orizontală, spre un „timp care are răbdare”, spre zero…

Pentru un interval de timp infinitezimal de scurt, istoria se oprește, viitorul dispare – un fel de Big Crunch, urmat (cine să evalueze după cât timp, dacă, pentru timpul acela, nu e „lume pricepută și nici minte s-o priceapă”?!) de un Big Bang restaurator de lume…

Dacă luăm lucrurile în serios, alunecarea în matematică ne poate speria… ne rămâne salvarea lumii prin frumos, prin credință și iubire… Până nu ne apropiem prea mult de scadența anunțată de Newton…