Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Poporul are întotdeauna dreptate

Afirmația din titlu nu este, pentru cele ce urmează, un slogan, ci o axiomă. Nenegociabilă așadar.

Îmi bazez siguranța (1) pe etimologia mereu invocatei democrații, laitmotiv (real sau demagogic) al întregii vieți politice – demos kratos, puterea poporului, (2) pe vorba latină vox populi, vox dei, (3) pe recurenta amenințare a politicienilor, a opoziției către putere de obicei, cu „să revenim la popor”, instanța supremă, la alegeri, anticipate sau nu, (4) etc. etc. Iar regretatul academician Alexandru Surdu afirma tranșant: A spune despre un popor, chiar și în glumă, că nu știe ce face, e o blasfemie, un afront public.

Adaug precizarea că prin popor înțeleg mai mult și altceva decât totalitatea locuitorilor unei țări, nu suma lor aritmetică, ci o entitate calitativ diferită de populație, una care are o cultură de adâncime (termenul lui Johan Galtung), formată/determinată istoric, o memorie care poate fi considerată de tip genetic, profundă și neconștientă, dar care determină feldeința (Cantemir), reacția la încercări a unui popor, are ceva ce seamănă și cu inconștientul colectiv despre care scria Carl Jung. Cum este de presupus, am încontinuu în minte poporul român, dar ocolesc formularea „etnică” a axiomei, pentru a nu provoca încă din titlu reacții nepotrivite unei anumite categorii de cititori – le voi provoca așa ceva, cu siguranță, mai ales celor ce n-au răbdare să parcurgă textul până la capăt, prin adăugirea că afirmația mea este legată de… reticența la vaccinarea anti-Covid, mai precis, de eșecul, aparent, al „campaniei de vaccinare”!

Pentru că-i dau dreptate poporului…

Atenție, nu am aici în vedere o logică medicală, nu sunt deloc un anti-vaccinist (poreclă modernă, presupusă a fi la fel de letală ca ruda ei „conspiraționist”). Pur și simplu, am o axiomă – am convenit că e solidă! – o iau ca punct de plecare și fac inferențe în logica socială (inevitabil, cu un ochi spre ilogica scenă politică).

O enigmă și un miracol e poporul român! Francezul Ferdinand Lot întreba, Gheorghe I. Brătianu i-a răspuns cu aceleași cuvinte (în 1940).

E o enigmă și un miracol și la vreme de pandemie. Sau nu e deloc astfel pentru cine știe măcar câteva versuri eminesciene, că nu degeaba este Poetul un român arhetipal, absolut (Petre Ţuțea), deplin (C. Noica) etc. Și nu versuri mai sofisticate, să zicem, din Glossa sau Scrisori, ci din cele considerate ușurele de către exegeții superficiali, cum ar fi din Revedere (care, surpriză?, împarte cu Glossa constatarea „Vreme trece, vreme vine”). Aș relua ultimele zece versuri din ultima strofă, rețin doar patru, nealăturate: „Ce mi-i vremea, când de veacuri/…/ Și de-i vremea bună-rea,/…/ Iar noi locului ne ținem,/ Cum am fost așa rămânem.”

Nu încerc să „filosofez” pe seama acestor versuri, chiar dacă este tentant (observați relativitatea vremii și indiferența „codrului” față de calitatea ei, bună-rea), sar direct cu tălpile pe pământ: România este cea mai nevaccinată țară a Europei, în ciuda faptului că oficialitățile s-au străduit agresiv-patetic-haotic în favoarea vaccinării. Nu descriu ceea ce toată lumea vede la televizor. Probabil că această agitație și stilul în care a fost „livrată” publicului ar fi fost contraproductive și pe alte meleaguri, la noi, efectul a fost… vreme trece, vreme vine… Abia de-am trecut de vreo 30% (scriu pe la jumătatea lunii octombrie). Popor needucat, au mormăit un număr de „educați” – cam la fel cum politicienii perdanți, imediat după alegeri, dau vina pe inteligența votanților… Ba uneori am văzut că se și caută „vinovați” pentru eșecul campaniei de vaccinare, iar formularea este deja frauduloasă, pentru că face din vaccinare scop, nu mijloc – să fi intuit „needucatul” popor român acest tertip retoric? Cine se grăbește să susțină că așa ceva ar fi prea subtil pentru un nespecialist în logică (asertorică) este rugat să murmure: Iar noi locului ne ținem…

Să nu uităm că pe aici pe vremuri se murea râzând, că Dumnezeu-Drăguțul se plimba printre oameni, prin Dacia noastră Edenică (Miron Scorobete), iar la modul „doct”, să ne amintim de nevoia de transcendență, pusă de Maslow în vârful piramidei sale, consemnată și de Solomon Marcus printre cele Zece nevoi umane (Spandugino, 2015), chiar dacă doar în treacăt referindu-se la sacru. Relația poporului român cu eternitatea este una specială și ea poate explica multe. Neologismul/barbarismul reziliență, la modă prin UE, nu e invenție UE, după cum poate părea. Ilustrez cu o glumă recentă, care, la fel ca Revedere, este simplă la prima lectură, dar plină de noimă: – Ai auzit, Ioane?, s-a scumpit benzina! – Și ce dacă, eu tot de cincizeci de lei pun…

Așadar, revenind la (ne)vaccinare, de vreme ce așa s-a întâmplat, ținând seama că poporul (român) are întotdeauna dreptate, înseamnă că așa trebuia să se întâmple. Neinspirat e cel ce dă vina pe popor, vinovații sunt în altă parte.

Chiar dacă încheiat cu o anecdotă, editorialul acesta este mai serios decât pare. Poporul român nu trebuie subestimat! Nici vânzătorii de benzină nu se pot îmbogăți pe seama lui, și nici cei de vaccinuri. (Au grijă politicienii, dar asta e o altă discuție…) Și nici vânzătorii de vorbe nu trebuie să fie prea optimiști…