Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Acest editorial nu există…

Acum un deceniu și ceva, pe la începuturile apariției revistei, mi-am spus că o publicație culturală care se respectă nu trebuie să coboare prin îmburuienatele maidane ale politicii de partid sau să se refere la politicieni, pentru a nu eterniza mediocrități mai mult sau mai puțin sezoniere. „Escu nu există!” suna „porunca” respectivă. (Am refuzat de câteva ori articole care ignorau aceste reguli, îmi cer aici scuze amicilor-autori.)

Descopăr însă că există un nivel al greței care te poate împinge (reflex fiziologic de apărare?) dincolo de orice constrângere de acest gen, drept care am ajuns să nu pot altfel decât să mă refer în continuare, numindu-l, la un personaj ca Cîțu… Nu mi-am imaginat vreodată că România va ajunge să fie condusă de un tandem cum este cel format din președintele în funcție și prim-ministrul în funcție. Scriu rândurile de față pe la jumătatea lunii septembrie, sunt unele șanse ca până la tipărirea revistei măcar guvernul să aibă în frunte un nume nou, dar ideea rămâne, ca un elocvent studiu de caz: faptul că e cănit e deja o indicație de neonestitate și narcisism; faptul că e adesea incoerent e semn de precaritate intelectuală; violența de limbaj denotă frustrări mai vechi și o aroganță nouă, o combinație cu posibile manifestări periculoase; aș putea trece cu vederea antecedentele penal-juvenile, dacă sloganul electoral „fără penali” nu i-ar fi atât de drag președintelui; mi-e imposibil însă să trec ușor peste zvonurile că ar fi încercat cândva un „atac la leu” (cum Dumnezeu poate fi pus un individ cu o asemenea imagine, chiar dacă „atacul” ar fi doar o bănuială, să gospodărească o țară?!...).

Ajung însă la greață – și mă sperii și mă mânii: pâra la „înalta poartă” (care numai înaltă nu e, de aceea ghilimelele). Pe cale să-și piardă poziția (în fruntea bucatelor), mai întâi a anunțat, apoi a și pus în aplicare ideea de a-i „demasca” pe cei care-l contestă, denunțându-i la UE, la SUA („partenerul nostru strategic”), la Tel Aviv și Londra… Ţi-e jenă să fii contemporan cu un asemenea slugarnic (și necaz și rușine ți-e dacă-l compari cu omologi din fruntea guvernelor altor țări, eventual vecine). Nu știu ce a scris în „reclamație”, dar l-am auzit la TV vorbind despre extremismul, naționalismul, xenofobia, lipsa de democrație a oponenților, în stilul și la nivelul „dezbaterilor” de platou, în care abundă etichetările. L-am auzit (pe el și pe ciracii lui) și vorbind despre „binele poporului”, „dezvoltarea României” și altele asemeni de care nu se poate ocupa din cauza celor incriminați mai devreme. Scârbavnică demagogie, mai ales în balanță cu motivele reale ale disputei, recunoscute de ambele părți: controlul justiției și banii. Obsesiile tipice ale politicienilor de vârf. Justiția, deci dosarele – ale lor, de ținut în sertar, ale oponenților, de instrumentat. Banii, că încă mai sunt: diverse fonduri de distribuit preferențial, agenții de gestionat, contracte de atribuit, privatizări. Se vorbește la TV deopotrivă despre „factorul intern” și „factorul extern”, în ambele situații, justiție și bani – ceea ce face și mai relevantă (= scârbavnică) acțiunea pârâciosului.

Și, revin la președinte, cel care l-a promovat și sprijinit pe un individ ca Cîțu. Iarăși, trec peste unele „detalii” omenești, cum ar fi încetineala sau lipsa de reacții, mai ales în probleme de interes major, național, care țin de competența președintelui, trec peste compromiterea mitului eficienței-rigorii-legalității germane, dar nu uit implicarea partinică, mult dincolo de limita Constituției, nonșalantă i-aș zice, mergând până la participarea la manifestații publice, pro sau contra unor partide, și mă opresc la ceva ce, personal, consider impardonabil: în februarie 2017, sfătuit sau nu de un consilier neinspirat (termen blând), a asmuțit vreo două duzini de „formatori de opinie” (în alte contexte i-am numit lichele, dar aici nu-mi permit) să atace în mass-media Apelul la Identitate, Suveranitate și Unitate Națională lansat public de un număr de academicieni, mult peste limita cvorumului în venerabila instituție. A ratat atunci președintele o ocazie rară de a intra în istorie pe pagina „așa da!” Măcar dacă n-ar fi făcut nimic, ceea ce îi era atât de simplu... Despre majoritatea „formatorilor” respectivi se știa sau s-a aflat ulterior că sunt mercenari (controlați de „factori interni sau externi”, pentru a prelua formularea/ aluzia dinainte). Din acest punct de vedere, apelul a funcționat ca un revelator fotografic, dar nu acesta era rostul lui. El este încă invocat și reluat, putea fi un punct de inflexiune în evoluția societății românești, pentru că putea construi-uni-mobiliza, mai ales că se apropia Centenarul Marii Uniri, dar… n-a fost să fie. Din cauza unui consilier sau numai a unui președinte neinspirat, care, dacă ar fi citit Apelul, ar fi trebuit să tresară la parcurgerea rândului de încheiere: Așa să ne judece viitorul!

Pe de altă parte, viitorul îi va uita pe cei ca Cîțu, reținându-i poate, cel mult (în tandem cu cei care-i promovează), ca subiect pentru studii de caz, pentru pagina „așa nu!”

Post scriptum. A nu se înțelege cumva că rândurile anterioare sunt o apreciere/adeziune la cei care-l contestă pe cacofonicul Cîț – chiar dimpotrivă!

Mai ales că acest editorial nu există…