Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Între îndoială și îndărătnicie

Termenul „îndărătnicie” poate fi înlocuit cu perseverență, speranță, datorie, revoltă și încă altele. Îndoiala rămâne și (pentru că) este un sentiment a cărui aripă amar-neliniștitoare mă atinge din când în când. Îndoiala și oboseala (despre care i-am auzit vorbind și pe unii colaboratori ai revistei). O fi din cauza vârstei, a vremurilor (pandemice și post~), o fi parte a unui sindrom de neajutorare învățată, cum spun, doct, psihologii? Poate fi câte ceva din toate, dar, pe total, slavă Domnului, deocamdată, tot mai puternică e îndărătnicia. A mea și a colaboratorilor.

Îndoiala se referă – nu vă grăbiți să mă judecați – la rolul-rostul revistei și, mai specific, al editorialelor, în care, recunosc, am devenit tot mai pesimist, mai neîncrezător în „sănătatea” omenirii, a civilizației contemporane. Mi s-a și reproșat pesimismul, dar nu am alegere. Mă uit în jur, mă uit pe harta lumii, mă uit în istorie și prin minte îmi trec tot felul de idei, modele, chei de înțelegere a multelor lucruri stranii la prima vedere, ba chiar și la a doua, și toate spun de rău. Sunt „de vină” pentru înțelegerea mea negativistă și (sintagma este opusă „legiunilor de imbecili” despre care vorbea Umberto Eco) un „pluton de înțelepți”, de la Spengler și Toynbee la Chomsky și Harari, de la Vintilă Horia la Berdiaev (găsiți multe alte nume în articolele din revistă, din ultimii ani, semnate de Horia Bădescu și Theodor Codreanu, pentru a nu-i invoca decât pe aceștia doi), care ne-au prevenit de atâtea ori că „lumea nu merge bine” (aluzie la cartea Cum merge lumea, a lui Chomsky). Reducând totul la un slogan, nu mai trăim vremurile galante ale lui „cherchez la femme”, ci pe cele cinic-pragmatice ale lui „follow the money”. Banii (și puterea) sunt criteriu și indicator pentru elită (cluburi, grupuri, familii, forumuri, corporații), organizațiile internaționale și oengeurile sunt instrumente directe, suprastatale, ale acesteia, guvernele sunt instrumente executive, cetățenii sunt resursă. Am rezumat o parte dintre editorialele din ultima vreme.

La ce bun (aceste editoriale)?, întreabă un drăcușor, adăugând picături de otravă de genul „cine le citește, cine le ia în serios?”, „nu vezi ce eficienți sunt guralivii de la TV?” (mercenarii, vrea drăcușorul să spună), „uită-te cum se votează”, „uită-te la politicieni, la guvernanți”, „vezi cum TV-ul bate de departe viața (făcând alb din negru și negru din alb, la comandă)”, „nu se mai poate face nimic”… Sentința „concluzie” parcă vine dinspre elite-guvernanți, că tare le-ar plăcea/folosi ca ea să ne intre odată și odată în cap! – oare drăcușorul să fie și el propagandist-angajat?...

Pandemia din care tocmai am ieșit (oare?) oferă perfecte „studii de caz” pentru „sceneta” ridicolă, perfect lămuritoare, dar mereu uitată, ascunsă sub emoția iminentei noi catastrofe anunțate pe ecran, cu următorul scenariu general: de undeva „de sus” se induce o idee, mass-media o promovează, o mare parte dintre „formatorii de opinie” (cei cu banii, ideile și conștiința în plic) se aliniază zgomotos, apar și „disidenții”, unii din luciditate, alții din obișnuință, „disidenții” sunt ridiculizați, blamați, aneantizați, o parte dintre ideile lor se dovedesc ulterior valabile, implicit, o parte dintre ideile oficiale se dovedesc eronate, dacă nu direct și imoral interesate, dar „tonomatele” (caracterizare ex-prezidențială, inspirată) nici vorbă să clipească, recunoscându-și vreo vină, totul e împins într-un trecut încăpător ca un rezervor-malaxor de episoade jenante.

Dar, nedumerirea mea cea mare nu vine dinspre propagandiștii media (îi deplâng doar pe cei educați și/sau inteligenți, pentru că presupun că ceva jenă îi bântuie), ci dinspre victimele lor. Cum se face că atâta lume cade atât de deplin în capcană, preluând cu voluptate opiniile oficiale, ignorând orice detaliu care ar aduce vreo umbră de îndoială? Cunosc destui oameni care se transformă în apărători aproape agresivi ai „directivelor” ingurgitate. Iar pe bloguri și forumuri, chiar agresivitate găsim, dar acolo sub acoperirea anonimatului.

Apare aici sugestia unei explicații: apartenența la un grup (și anonimitatea). Psihologii știu asta de multă vreme și e aproape înfricoșător ceea ce știu: nevoia de apartenență este plasată destul de aproape de baza piramidei lui Maslow a nevoilor umane; în grup („modern” se spune bulă), oamenii se comportă altfel decât izolat, uneori altfel decât normal (plasarea într-un grup dă un sentiment de confort, de protecție, de infailibilitate în raport cu grupurile „rivale”, reduce responsabilitatea, „teama de a fi prins”); sloganul „mai bine să greșești împreună cu grupul decât să ai dreptate împotriva lui” este cunoscut (și promovat de partide, de exemplu); masele devin ușor turme (Gustave le Bon, încă de prin anii 1890), iar Nietzsche, chiar ceva mai devreme, spunea (Aforismul 156, din Dincolo de bine și de rău, 1886) că „Nebunia în rândul indivizilor este rară, dar în rândul grupurilor ea este regula”.

Cum să nu devii pesimist, citind toate acestea și constatând că oamenii de azi sunt (suntem) tot mai grupați, clasificați, prinși în bule (pe rețele) sociale care funcționează, desigur, exact așa cum au observat/teoretizat psiho-sociologii (socio-psihologii): membrii unui grup devin victime ale grupului (căutați pe internet după sintagma „victims of groupthink”), „hipnoza de grup” este acaparatoare și trainică, grupurile își elimină disidenții, un lider de grup poate influența din plin evoluția grupului, ieșirea din grup nu e deloc ușoară, presiunea grupului distorsionează și judecățile, și acțiunile individului.

Prin ultimele cuvinte aproape am citat titlul unui articol vechi (din anul 1951) și bine cunoscut al lui Solomon E. Asch, de fapt, un capitol dintr-o carte (a se vedea, pentru mult mai multe detalii, cartea lui S.E. Asch, Social psychology, Prentice-Hall, New York, 1952), în care este descris un experiment faimos privind influența grupului asupra individului. Dau câteva amănunte pentru că multe lucruri neplăcute „din viața reală” se pot explica astfel, dar se găsește aici și o observație aducătoare de optimism – scoțând astfel editorialul de față de sub umbra îndoielii din titlu…

Pe scurt, experimentatorul alege un număr de complici, să zicem, opt, și un „cobai”, cărora le pune în față câte o foaie de hârtie pe care sunt desenate trei segmente de lungimi apropiate, dar vizibil diferite, lângă care apare un al patrulea segment, despre care cei nouă sunt întrebați cu care dintre primele trei segmente este egal. Răspund mai întâi, pe rând, cei opt complici, toți indicând un același segment, dar nu pe cel care cu adevărat este egal cu cel de-al patrulea. Ultimul care se pronunță este persoana inocentă, subiectul experimentului. Ceea ce se întâmplă poate fi greu de prezis, greu de acceptat: cam o treime dintre „cobai” repetă răspunsul eronat al grupului, al celor opt dinainte. Întrebarea este clară, răspunsul corect este clar, la vedere, dar presiunea grupului este suficientă pentru a induce nu numai nesiguranță, ci aliniere la opinia majorității – de fapt, a unanimității!

Un punct extrem de important: unanimitatea! S.E. Asch a testat mai multe ipoteze de lucru, variind dimensiunea grupului (de pe la 3-4 membri apare deja distorsiunea, ea crește până pe la 7-8, apoi se stabilizează), răspunsul „cobaiului” depinde foarte mult de personalitatea acestuia, de antecedentele psihologice (cam două treimi nu se lasă influențați-păcăliți), dacă apare măcar un „disident”, care să indice răspunsul corect, atunci persoana sub investigație „prinde curaj” și răspunde corect, lucru care se întâmplă chiar și atunci când unul dintre primii opt răspunde incorect, dar altfel decât majoritatea. Mai sunt detalii, desigur, dar mă opresc pentru a sublinia observația aducătoare de optimism: „hipnoza de grup” practic dispare dacă grupul nu este perfect omogen (în ideile/alegerile promovate) – mai ales la întâlnirea cu o personalitate lucidă, puternică! În mod natural, grupurile/bulele își elimină disidenții; în mod organizat, programatic, organizațiile mari (guverne, partide, supra-guverne) încearcă prin toate mijloacele să elimine disidenții, inclusiv din organizațiile și grupurile subordonate. Un disident ruinează „unitatea de monolit”, coagulează o mișcare alternativă, poate submina o întreagă campanie de „spălare pe creier”. (Să ne amintim vehemența cu care, fără argumente medicale, au fost linșați mediatic medicii care îndrăzneau să iasă în public cu tratamente anti-Covid, și nu de alți medici, ci mai ales de ziariștii „oficiali”, „virusologi” atunci, experți acum în ale războiului – dar asta e altă poveste.)

Așadar, îndoiala din titlu nu este, psiho-sociologii ne-o garantează, justificată! Am uitat deja de ea…