Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Stat versus cetățean

Dacă în spatele acestui text ar sta presupunerea că există o teorie a conspirației (dar nu este cazul!), aș fi mai liniștit, pentru că un conspirator poate fi eventual identificat și i te poți opune. Premisa este însă că procesul e totalmente natural, organic, structural, deci inevitabil și de neoprit. Poate aduce și asta un fel de liniște, căci neputința simplifică. Nu te poți pune cu natura, cu istoria însăși. Numai un cataclism major o poate întoarce din drum, nu oamenii (mai ales după un anumit stadiu).

Provizoriu, titlul a fost Ciuma albă, iar explicația este următoarea: secolul XX a fost „colorat” de două „ciume”, cea brună și cea roșie, secolul XXI se prefigurează a rămâne în carte drept cel al molimelor verzi (culoarea vine de la pârdalnicul de certificat cu controversată justificare medicală, dar cu sigur efect social, juridic, psihologic, economic, însă trimite și la ce va urma curând – restricțiile/șocul ecologic, deja în plină pregătire, ba chiar în desfășurare), prelungire subtilă a celor două dinainte, dar, mai încolo, culorile vor converge, recompunând lumina numită de obicei albă (corect ar fi incoloră) înainte de dispersie.

Ciuma brună a avut ca simbol svastica, ciuma roșie a stat sub semnul stelei roșii, cu secera și ciocanul încrucișate pe ea, nu am o emblemă la fel de sintetică pentru etapa verde, dar se poate stiliza una din imaginea care a făcut înconjurul lumii în a doua zi a acestui an. Este vorba despre scena în care un polițist mare de stat, având în lesă un câine-lup mare de stat, lovește cu un baston lung și negru un cetățean pe care câinele îl prinsese cu fălcile de o mână. Cetățeanul se zbătea, câinele nu-i dădea nicio șansă, pentru asta fusese antrenat, polițistul lovea amplu și „convingător”, așa cum fusese antrenat.

Am amânat două detalii. Cetățeanul era un participant la un protest împotriva restricțiilor legate de Covid, iar scena se petrecea într-o țară occidentală democratică, ba chiar cu democrație consolidată, parca așa sună clișeul, în Olanda. Una dintre țările cele mai „progresiste”, cu ghilimelele subliniind pervertirea curentă a termenului.

Pentru ciuma finală, cea albă, am un logo potrivit: un dreptunghi, alb, desigur, sugerând în același timp un ecran și un țarc, pe scurt spus, un ecranoțarc.

Pentru a demonstra că ciuma albă este inevitabilă, că scena dinainte va deveni tot mai frecventă, nu avem nevoie de argumente sofisticate. Ajunge să privim din nou istoria de sus, parcurgând-o în fugă din mileniu în mileniu, așa cum am mai făcut cândva, pornind de acum aproximativ douăsprezece mii de ani, de când cu agricultura, cu proprietatea, cu organizarea. Organizarea este cuvântul-cheie.

Axiomă de reținut: nicio organizație nu-ți dă mai mult decât îți cere!

Pentru a-și proteja proprietatea și pe ei înșiși de diverse pericole, în primul rând de alți oameni, oamenii s-au grupat în familii, triburi, state, uniuni de state, cedând organizației o parte din libertate (din drepturile naturale se spune uneori, chiar dacă nu toate sunt naturale). Să ne gândim direct la relația cetățean-stat și la contractul social explicitat de Jean-Jacques Rousseau (1712-1778; important: imediat înainte de Revoluția Franceză), dar lucrurile au evoluat în timp, în principiu într-o singură direcție, chiar dacă diferit de la un loc la altul, cu fluxuri și refluxuri. Direcția acoperitoare a fost: statul a preluat tot mai multe drepturi și libertăți, cetățeanul consimțind uneori, dar și fiind constrâns-păcălit de multe ori, în schimbul unor promisiuni, uneori onorate de stat, de multe ori însă uitate sau din start mincinoase sau utopice. Dreptul la violență este primul pe listă, dar urmează multe altele, de pildă, dreptul de a legifera, de a bate monedă, de a purta arme, de asociere, de control al prețurilor (aluzie, desigur, la ce se întâmplă chiar acum pe piața energiei) – în diverse epoci, diverse drepturi au fost transferate statului, ca să nu spun direct acaparate de acesta. În schimb, cetățeanul era apărat, ajutat, mai mult, i s-a promis (în „democrație”) posibilitatea de a participa la decizia colectivă, la stabilirea legilor după care să funcționeze societatea și propria lui apărare.

S-a întâmplat asta de multe ori, într-o măsură mai mare sau mai mică, s-a întâmplat și invers de destule ori. Au existat state dedicate binelui public și despoți luminați, au existat și multe dictaturi. Două șanse a avut, în principiu, cetățeanul: (1) din vechime până acum vreo două secole, statul avea o directă legătură cu divinitatea, iar divinitatea este în general morală, corectă, justițiară, și (2) monarhul tradițional (l’état c’est moi, nu-i așa?) avea constrângeri impuse de tradiție, familie, ștaif, de interese. Teoretic, se adaugă și justiția, fundamentele ei (nu neapărat și legile însele), dreptul cutumiar mai demult, dreptul internațional în ultima vreme.

Da, dar un principiu fundamental al biologiei (extins la orice organism, fie el și socio-politic) spune că funcția creează organul. O observație simplă de teoria sistemelor sociale adaugă faptul că orice subsistem tinde să se autonomizeze.

Iar Simone Weil, într-un eseu faimos pe care nu voi obosi să-l reamintesc, Note sur la suppression générale des partis politiques, din 1943, spune că primul și ultimul obiectiv al unui partid politic este propria creștere, fără limite. Coborând în „viața reală”, vă reamintesc că, acum câțiva ani, s-a făcut caz de faptul că un politician a răspuns la întrebarea de ce el și ai lui au făcut cutare năzbâtie în parlament cu „pentru că am putut”; lumea a luat-o drept o aroganță hlizită, dar semnificația este cu adevărat profundă: tocmai asta e, au putut!

Așa funcționează prin urmare lumea și de aceea lumea merge spre statul care dresează câini din gura cărora nu se poate scăpa. Și, mai departe, spre ecranoțarc și spre ciuma finală, albă.

Dar, din varii motive, pe rând sau simultan, și statul, și cetățeanul încalcă înțelegerea, provocând o reacție pe potrivă, dacă nu amplificată, dinspre partener. Tensiunea stat-cetățean este continuă – răzmerițe, haiducie, demonstrații, revoluții… – dar s-a generalizat, sofisticat, acutizat. Mai ales că statul s-a extins-perfecționat, a prins gustul banului și al puterii, în spatele lui s-au ascuns cei cu avere și interese, corporațiile, „laboratoarele”, forța obscură, internă sau externă. Priviți lumea, de la Beijing la Amsterdam, cu trecere prin București și abatere prin Australia și Filipine, prin Austria și Franța, și-mi veți da dreptate. Între timp, statul s-a și secularizat-birocratizat, a renunțat și la „controlul ceresc”, și la cel al tradiției care dădea ștaif monarhiei. (În acest context, se vede altfel asediul la care sunt supuse azi familia, tradiția, morala comunitară, religiile, instituțiile identitare, națiunile.)

Ajungem și la un alt detaliu care-mi dă dreptul să consider evoluția aceasta naturală și deloc conspiraționistă: ciumele secolului XX au fost sprijinite, exportate, implementate cu tancul, mitraliera, închisoarea – costisitor și grosier; cea în care intrăm este promovată blând – dar nu mai puțin convingător – prin reeducare (în sensul lui Orwell, nu al Piteștiului), folosind… ecranele, telebivizoarele aceluiași Orwell, dar de generație modernă, 5G i-aș zice, care transmit și spionează în același timp, exploatând copios psihologia cetățeanului, nevoile rudimentare, frica în primul rând, lenea și lașitatea în al doilea rând. Rețelele sociale chiar sunt năvoade sociale, mult cuprinzătoare și cu ochiurile mici, paralizante. Nimeni nu putea prevedea acest lucru la vremea construirii primelor calculatoare, a proiectării primelor telefoane mobile – de- asta spun că nu e conspirație. S-au prins însă repede cei interesați în a controla lumea (cu voia ei, inconștienta) ce oportunități li se deschid, de aceea repede s-a transformat totul într-o amplă, multiplă afacere-caracatiță, eficient organizată și promovată de profesioniști cu școală și cu bani. La umbra statului, spre folosul acestuia și al marilor corporații (poate și al unor „cluburi” cu două fețe).

Numai că efectele nu sunt deloc „blânde”. Nu e vorba doar de câinele din Amsterdam, e vorba despre un păcat major, o boală chiar, cu urmări care nu se știe unde vor duce: divizarea dramatică a societății, tensiunea, ura generalizată, frustrarea, dispariția omeniei, a dialogului. Ciuma brună împărțea lumea în rase, cea roșie în clase. Molima verde (ezit încă s-o numesc „ciumă”) a găsit criterii de învrăjbire mult mai subtile, transversale pe rase, clase, categorii mari. Acum sunt opuși rude, colegi, prieteni, coechipieri. Vaccinați și nevaccinați, tineri și bătrâni, noi și ceilalți, iremediabil separați, noi având, desigur, totdeauna dreptate. Iar acesta este doar începutul. Trebuie să ai o mare tărie de caracter, trebuie să ai caracter pur și simplu, ca să nu cazi în capcană, să nu te „aliniezi” orbește… (Mai e ceva, care cere/merită însă o discuție separată: atomizarea a ajuns la nivel de persoană, fiecare om vede un pericol în fiecare alt om, vaccinat sau nu, căci fiecare om poate fi o sursă de virusuri, deci trebuie ținut la distanță...)

Toată discuția de până acum a fost purtată în termeni de drepturi naturale, libertate etc. (ale persoanei), dar lucrurile devin și mai grave dacă observăm trecerea perversă de la drepturi individuale la drepturi colective, apoi de la drepturi la obligații; dreptul (individual) de ieri a devenit azi obligație (comunitară) – și revine statului sarcina să mă „ajute”, cu forța dacă nu sunt „înțelegător”, să mă achit de obligațiile pe care el, statul, mi le pune în cârcă. Sănătatea obligatorie este în curs de legiferare, fericirea personală va fi înscrisă direct în constituție… Combinația cu dreptul la violență al statului devine astfel nesfârșit de periculoasă. Orwellienele Minister al Adevărului și Poliție a Gândirii sunt deja aici, mai ales în statele „cu democrație consolidată”, doar că nu le numim încă astfel!

Iar scenariul se poate generaliza-extinde, cu adaptările de rigoare, de la binomul cetățean-stat la perechea stat-uniuni de state (statele cedează suveranitate, din foarte multe puncte de vedere, în schimbul unor beneficii, reale unele, iluzorii sau dăunătoare altele). Și, imaginați-vă ce mic, insignifiant de-a dreptul, se vede cetățeanul unui stat de la înălțimea unei uniuni de state… Presupunând că se mai vede…

Cer iertare cititorului pentru pesimismul acestor rânduri, dar mai și insist: fiind un proces natural, organic, nu (mai) e nimic de făcut, omenirea îmbătrânește – și îmbătrânește trist-bolnăvicios!... Tinzând asimptotic spre ciuma albă, finală.

Bun venit în lumea de mâine (a zombilor incurabil fericiți)!