Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Alertă: Urmuz!...

Recunosc, titlul dinainte atrage atenția, dar este derutant-alarmist, nu pe deplin suprapus pe mesajul acestui editorial, pentru că mesajul este, de fapt, următorul: Atenție, se apropie Anul Urmuz, 2023, când se împlinesc 140 de ani de la nașterea sa (17 martie 1883, Curtea de Argeș) și 100 de la moartea sa (23 noiembrie 1923)!

Numere „rotunde”, nume celebru – „premergătorul revoltei literare universale” (Eugen Ionescu), revendicat de dadaiști, precursor al suprarealismului, pus în context cu Lewis Carroll, Alfred Jarry, Daniil Harms, Franz Kafka și alții, mult invocat pe meleagurile noastre (neliterare) drept cheie pentru înțelegerea „epocii”, a vieții politice în primul rând, alături de Caragiale, care singur nu mai este suficient „într-o țară și într- un timp în care absurdul abundă la tot pasul” (Nichita Danilov, pe coperta cărții sale De la Caragiale la Urmuz sau realitatea în formă de conservă, Ed. Tracus Arte, 2021). Localizarea „într-o țară” se poate omite, absurdul e… pandemic (cu mențiunea, totuși, că Urmuz nu e neapărat absurd, el doar pare astfel la prima lectură, el simte enorm și vede monstruos (vorba lui Caragiale despre sine), apoi sintetizează brâncușian, până la maximum de conținut în minimum de expresie; amintiți-vă numai episoadele din finalul „nuvelei” Algazy și Grummer, cu resturile de poeme găsite printre cârpe și arșice, consumate și digerate de Grummer și vomitate în mâinile lui Algazy, în timp ce în pântecul acestuia se trezeau fiorii literaturii viitorului… un pamflet-program literar în câteva rânduri).

Aș semnala însă aici derutantele (pentru mine), dar semnificativele scrisori către o misterioasă Domnișoară, publicate de acad. Nicolae Manolescu mai întâi în revista Ateneu, aprilie 1989, apoi în România literară, martie 1993. Citez o frază din a doua scrisoare: „Totuși, te rog să nu mă judeci, ca om, după conținutul fanteziilor mele bizare și care sunt făcute nu numai pentru a amuza pe cititor, dar mai mult pentru a mă amuza eu pe socoteala lui…” (subl. mea) Ideea este reluată aproape în aceiași termeni și în scrisoarea a treia (argument puternic pentru Ioana Pârvulescu în a deduce, în aceeași Românie literară, că Urmuz este obținut din Ursuz, printr-o „mutație punctuală” – termen din genetică – sugerată de Amuz: schimbarea lui S în M). Totul converge spre concluzia articolului „Despre Auto-Kosmos” al Simonei Popescu (idem) – spicuiesc doar: „Ceea ce a creat Urmuz nu seamănă cu nimic din literatura română. (…) Nu doar un simplu joc. (…) Creația lui e o manifestare a spiritului pur, ceva care, ca și credința, e de o esență superioară gândirii.// Urmuz mi se pare simbolul acestei independențe infinite și inutile, de o măreție a gratuității care poate perplexa lumea noastră prinsă între ventilatoare de stat precum Turnavitu și plebea ideologică, naivă.” (subl. în text)

Ne-am reîntors la „lumea noastră”, evit din nou să-l „pângăresc” pe Urmuz „aplicându-l” ca model/paradigmă realității, revin la alerta din titlu.

Ce va face Uniunea Scriitorilor în 2023, ce va face municipalitatea Curții de (la) Argeș, ce va face revista – vom vedea. Planuri sunt multe, posibilități sunt multe, dificultăți, de asemenea. Am primit, spre finalul lunii noiembrie 2021, o consistentă scrisoare din partea dlui George Corbu (epigramist de marcă, autorul unui „urmuzeu poetic” demn de predecesorul omagiat), cu zece inițiative care ar merita puse în practică. Reiau doar una, pentru că deja menționarea este un început de realizare: „Declanșarea unei campanii mediatice de descoperire, identificare sau recuperare, după caz, de documente de orice natură, mai puțin cunoscute sau necunoscute, referitoare la viața, profesia, pasiunile, relațiile sociale și nu numai întreținute de Urmuz”.

Când fac chemarea aceasta, mă gândesc și la jumătatea de metru cub de partituri, compoziții ale lui Urmuz, pierdute, despre care vorbește Sașa Pană…

Mai propune dl George Corbu și pelerinaje anuale la mormântul lui Urmuz de la Cimitirul Bellu din București. Aici, s-a făcut un neașteptat de rapid și de semnificativ pas înainte: pe 3 decembrie 2021 mormântul era identificat de dl Marian Nencescu și fotografiat într-o stare dezolantă, părăsit ca de decenii bune; pe 7 decembrie, printr-un concurs de împrejurări parcă „aranjat de Sus”, mormântul era deja îngrijit, curățat, vizitabil.

Există acolo o foarte interesantă coloană de marmură albă, cu nu mai puțin de 16 nume săpate în ea, lângă majoritatea fiind indicați anii de naștere și deces. Voi relua lista în numărul viitor al revistei, alături de fotografii dinainte și de după îngrijirea mormântului. Precizez acum doar că părinții lui Urmuz și fratele său Constantin nu apar pe coloană – unde vor fi fiind ei îngropați? Aș fi tare îndatorat cititorului pentru un răspuns. Ca urmuzofil neprofesionist, mai am, desigur, și alte nedumeriri legate de familia doctorului Dimitrie Ionescu-Buzău, de socri și cumnați, le voi formula tot data viitoare, sper că există urmuzologi care mă pot lămuri.

Până atunci, lansez deja invitația de a ne întâlni pe 17 martie 2022 (sigur lui Urmuz i-ar fi plăcut să-l omagiem și la 99 de ani de la moarte, măcar pentru virtuțile numerologice ale lui 99 = 33 x 3 = 9 x 11 etc....), cu o floare, la mormântul 3 din figura 50 din Cimitirul Bellu.