Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Neverosimil, Eminescu

Am împrumutat ideea/termenul din titlu din inspiratele și mult atrăgătoarele volume Eminescu, poem cu poem. La o nouă lectură, Editura Allfa, București, Antumele – 2017, Postumele – 2019, de Alex. Ștefănescu. „Parcă devenea zeu când scria.// Mai mult decât orice, mă miră faptul că Eminescu a existat”, face mărturisire criticul – pag. 225, volumul al doilea.

Am o uimire similară atunci când citesc publicistica eminesciană. Am „conspectat” de curând încă vreo sută de pagini din Eminescu, Opere, volumul V. Publicistică (Editura Univers Enciclopedic, București, 2000, ediție îngrijită de D. Vatamaniuc), din Colecția „Opere fundamentale” coordonată de acad. Eugen Simion. Eram în căutarea de fragmente pentru pagina a doua a revistei, Domnul Eminescu scris- a. Evident, aleg numai paragrafe care rezistă timpului, se potrivesc și situației de astăzi, din viața românească, din viața internațională, politica fiind inclusă, în ambele cazuri – dar câte nu se potrivesc!, uneori la nivel „punctual”, cum se spune, șablonard, prin mass-media. Am selectat texte pentru un an și ceva, vor apărea rând pe rând în revistă, dar reiau mai jos câteva fraze care sunt parcă scrise azi de dimineață, referitor la evenimente din ultimele săptămâni.

Faptul că e posibil acest lucru, ține de aura supraumană a „românului absolut” (Petre Ţuțea), chiar dacă om real și nu „personaj de legendă” (Alex. Ștefănescu). Nu e eminescian în toate poemele, postumele nu sunt toate finisate, dar, după trecerea pe curat, caligrafiate, poeziile sale se dovedesc „de o neasemuită frumusețe”. La fel cu articolele – una sunt însemnările, ciornele, și alta textele din Timpul. A fost partizan uneori, pătimaș adesea, dar român tot timpul, suferind pentru țară. O dorință de cunoaștere universalistă, o putere de muncă ieșită din comun, documentare enormă, lecturi, notițe – peste toate, o intuiție la care numai cei aleși au acces. Intuiție în a deosebi binele de rău, frumosul de urât, dar și în a simți, de pildă, momente ale istoriei, ale cosmogoniei, și a le transpune în „versuri fără egal în poezia lumii”, „care ne taie respirația” (Alex. Ștefănescu, Op. cit., Antumele, pag. 128, referitor la viziunea cosmogonică din Scrisoarea I).

Am putea trage concluzii pesimiste de aici: nimic nu s-a schimbat (în bine) în politica românească, poate că este o fatalitate acest lucru, geografia ne influențează deplorabil istoria; mai rău: nu mai există niciun gazetar ca Eminescu, pentru a semnala neregulile, dar nu mai există nici politicieni ca pe vremea lui – la scară istorică, cei al căror nume le-a supraviețuit existenței publice fac pigmei din urmașii lor de peste un secol și jumătate… Poate nici nu mai sunt posibili asemenea gazetari și asemenea politicieni ca în vremea lui, lumea se mediocrizează pe (aproape) toate palierele și pe (aproape) toate meridianele.

S-ar putea face o paralelă surprinzător de lungă între problemele pe care le avea în vedere Eminescu și problemele de astăzi ale societății românești, parcă imagini repetate ale celor dintâi. Demagogie, politicianism, afaceri necurate, corupție, reforme de dragul reformelor sau cu interese ascunse, imitarea grăbită a Vestului, sărăcia satelor (și ca explicație a abandonului școlar), emigrația, ineficiența statului, salvarea balanței de plăți import-export prin împrumuturi, mimarea opoziției, legi cu dedicație, influența nefastă a capitalului străin, insidios-tenace-eficient, slujit servil de politicienii locali, afaceri păguboase, care grevează bugetul țării pe anii ce vin, situația românilor din țările vecine României, calitatea slabă a școlii – și câte altele. Ilustrez doar câteva, cum promiteam, prin scurte citate, începând cu cel mai neașteptat, referitor la… protocoalele medicale aplicate mecanic de (unii) doctori. (A fost, mărturisesc, paragraful care mi-a dat ideea textului de față, pentru că aproape m-a speriat prin actualitatea lui pandemică…)

Spune Eminescu, în Timpul, la 7 septembrie 1881: „Sunt o seamă de medici a căror îndărătnicie teoretică este atât de mare încât puțin le pasă dacă bolnavul lor merge bine ori rău: odată diagnoza făcută, acest din urmă e condamnat să bea seria întreagă de decocturi prescrise de discipolul lui Hipocrat. Zvârcolească-se cât o pofti, meargă-i cum i-o merge, hapurile trebuie înghițite, fumurile trebuie inhalate, pentru că așa scrie la carte. Dar s-o potrivi starea bolnavului ori nu cu cele spuse în carte, asta nu-l privește pe medic; e vina bolnavului dacă, tratat sistematic, după idei preconcepute și a priori, a dat ortul popii. Fost-a tratat conform regulilor? Asta-i cestiunea.”

Alte subiecte de acută actualitate: „Când dar vedem un popor atât de maltratat în privirea stării sale materiale și maltratat și mai rău în privirea amintirilor mari sfinte pe care le-a avut, mira-ne-vom că românii emigrează, mira-ne-vom că preferă o domnie străină barbară în locul celei pseudocivilizate ce se pretinde a fi a lor?” (Timpul, 12 septembrie 1882)

„Un stat care (…) face cheltuieli mai mari decât poate suporta producțiunea anuală indigenă acoperă plusul, consumat pentru scopuri politice, cu datorii contractate în străinătate.” (Timpul, 26 noiembrie 1882)

Concluzia? Și mai pesimistă: „E greu a afla o formulă pentru cele ce se petrec; cu toate astea nu credem să fie cineva care să poată afirma că dispoziția spiritelor la noi e normală și sănătoasă. Oamenii simt o apăsare, asemenea celei produse de atmosfera îngreunată de furtună, apăsare de care nimeni nu-și poate da seama de unde vine, dar care se manifestă prin o sumă de incidente. (…) În sfera vieții morale pare a nu mai fi existând nicio idee serioasă care să-ncălzească sufletele și să le ridice din mizeria vieții de toate zilele. Ideile religioase sunt subminate de-un materialism brutal, ideile morale substituite prin maxime epicureice și prin cinism; scandalurile se-nmulțesc și iau formele cele mai degradătoare; ideea naționalității chiar, atât de roditoare și în stare a ține loc multor goluri ale culturii, e subminată de teoreme cosmopolite și sociale. C-un cuvânt, zi cu zi ne americanizăm, zi cu zi devenim mai nepăsători față cu soarta poporului nostru propriu și-n mijlocul acestei nepăsări, caracteristice numai pentru popoarele guvernate de despotism, singurul nerv care mișcă elementele dominante este goana după influență și aur.” (Timpul, 27 noiembrie 1882)

Atât deocamdată. Restul, în texte mai ample, tratând și multe alte chestiuni, în numerele viitoare ale revistei, la pagina a doua, din colțul căreia ne privește, ferm- încruntat, cel care cândva o să ne judece, vorba poetului basarabean. Să-l citim, căci (și) pentru noi, cei de astăzi, scrie…