Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Mirări naive, folclor, compasiune…

O naivitate, totuși, justificată de educația matematică și de exercițiul îndelungat al profesiei de cercetător – lasă că a te mira este un semn de sapiens, un drept și o îndatorire minimală, ne-a spus-o de atâtea ori profesorul Marcus. A te mira, a-ți pune întrebări, a căuta rezonul a tot ce-ți cade sub privire, a vedea lumea ca un ceasornic și a-i umbla printre rotițe cu de ce? și ce-ar fi dacă? și iar de ce?... chiar intuind că de cele mai multe ori răspunsul nu este la îndemână…
Ca să n-o lungesc: mă întreb adesea de ce fac oamenii ceea ce fac, mai ales când se poartă „ciudat”, nerațional la prima vedere. Iarăși un „lasă că”: ce e rațional și ce nu, asta nu e o întrebare la care să se fi răspuns satisfăcător, există atâtea definiții și modele câte paradoxuri ale raționalității, numai că, cel puțin la prima vedere, pentru „viața reală” putem adopta un criteriu… economic, eficiența, cu o „formulă” simplă: efect supra efort! Reducționist foarte, pentru că apar dificultăți „inginerești” (cum se măsoară cele două componente ale fracției?), „aritmetice” (are sens fracția, împărțirea adică?), „filosofice” (evoluează eficiența – cea pe care o am în vedere – în timp?), „morale” (nu există cumva praguri, dincolo de care efortul nu mai merită, poate fi considerat infinit, drept care eficiența devine nulă indiferent de efect?), „culturale” (variază toate acestea de la om la om, depind ele de comunitate?) – și încă altele.
Nu mai fac teorie, pun direct întrebarea la care vreau să ajung și în fața căreia mă mir de multă vreme: cum se poate, de ce și pentru ce atâția oameni își vorbesc de rău țara și neamul, denigrându-le și astfel autosabotându-se? Mai ales la televizor, în presă, prin cărți, dar și pe stradă, la piață...
O să-mi spuneți că e o întrebare retorică, ba chiar una simplă: pentru că sunt nemulțumiți de guvern, de clasa politică, de instituțiile statului – și confundă toate acestea cu România. Pentru că sunt stresați-dezamăgiți și așa se descarcă, așa se cred cetățeni implicați, intransigenți, deștepți (îmi vine să scriu „dăștepți”, dar rezist tentației). Pentru că așa e „la modă”, sunt manipulați, intoxicați, snobi, nu-și dau seama ce fac…
Aici vin cu o precizare: da, dar atunci când îmi pun întrebarea pe care mi-am pus-o, nu la asemenea cazuri mă refer, ci la oamenii realmente raționali. Instruiți, inteligenți (la prima vedere), școliți prin țară și, eventual, prin lume, la burse și cursuri de tot felul. (Paranteză deloc naivă: în 1983 am primit o bursă importantă, pentru o universitate „capitalistă”, dar nu am putut ieși din țară. Am amânat-o doi ani la rând, zadarnic, am „refuzat-o” până la urmă. Noroc cu schimbarea din 1989, am ajuns în vestul cel minunat în 1992. Acolo ni s-a spus de mai multe ori, chiar și atunci, după căderea zidului: banii vin de la ministerul nostru de Externe, de-acum voi, bursierii, sunteți prietenii noștri, ambasadorii noștri culturali. Deduc, puțin tendențios, că dacă, cu un deceniu mai devreme, aș fi prezentat încredere „organelor” din țară, aș fi avut șansa să obțin (dacă aș fi acceptat...) un al doilea rând de „trese”, iar în 1983/5 asta ar fi fost de bine… Doamne ferește, nu generalizez, dar niște bănuieli îmi stau pe limbă… Iar bursa mea, în acest context, e doar așa, zum Beispiel.)
Revin: așadar, intelectuali. Gazetari, filosofi, istorici, scriitori. Inși cu sintaxă și dicție (stau mult mai prost cu logica, dar asta nu se vede, zgomotul contează). Mulți sunt apelați cu „dom’ profesor”, chiar fiind, în cartea de muncă, așa ceva.
Cum se face atunci că nu-și dau seama că au intrat într-un joc pierzător, indiferent de rezultatul „partidei”, cum de persistă (prea puțini se retrag) într-un asemenea joc?! Mai mult mirare decât întrebare. Au „mânere”, e singurul răspuns! Sunt captivi, ceva între mercenari și marionete, între sclavi și roboți. Şi, „săracii” de ei, știu asta. Şi mai știu și că nimeni, niciodată, nu a „câștigat” jucând împotriva neamului său. Istoria nu uită și nu iartă, popoarele nu uită și nu iartă. (Încă o paranteză, „folclorică” de data asta: Am auzit în copilărie o zicere de genul „câinele care-și latră stăpânul trebuie dus la puțu’ sec” – puțul acesta era o groapă adâncă, departe de sat, unde se aruncau animalele care mureau bolnave, atinse de vreo molimă. Am aflat de curând o variantă moldovenească, și mai expresivă: „câinele care-și latră cotețul trebuie înecat!” Nu e de joacă nici cu poporul – român! –, nici cu judecata populară!...)
Inteligenți și instruiți, dar dresați de constrângeri biografice, trăiesc drama câinelui năuc, dar care știe proverbe…
Banii se duc, funcțiile se duc, chiar și amenințările/constrângerile se duc – rămâne numele. Pe pagina cu lichele. Şi renumele – urmașii privesc și închid jenați cartea…
Vai de inima lor, vai de cugetul lor, de oglinda în care se privesc dimineața!... De aceea arată toți ca niște modele (pentru pictori, pentru psihiatri) de nefericire: buza de jos căzută, colțurile gurii lăsate, sprâncenele adunate, zâmbesc mai mult cu dinții, nu râd aproape niciodată, apar mai mereu în grup, cerșindu-și unul altuia din priviri un sprijin. Un ulcer moral îi macerează vizibil.
Tristă trebuie să fie viața unui om (cât de cât) inteligent, dar cu „mânere”!...