Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Mai fac o încercare…

Recunosc, titlul de deasupra sugerează oarece resemnare-disperare, dar nu pot să tac, nu pot să-mi pun palmele la urechi și să pretind că nu aud, că nu am alergie, drept care îmi fac datoria până la capăt. Sună dramatic – și așa trebuie să sune, pentru că este vorba, nici mai mult, dar nici mai puţin, decât despre cășuirea limbii române!...
Cine crede că asta nu e o problemă gravă și e gata să treacă la pagina a doua a revistei, treaba ei/lui (presupun, expirat cum sunt, că are genul bine determinat, ba chiar stabil – gen-genderism, iată cum m-am molipsit…), poate, eventual, să cășuiască în continuare dacă era unul dintre cei care fac asta, ignorându-mă, dar nu înainte de a mai citi măcar o frază, pe cea care tocmai vine: cășuirea e un simptom de lene mintală! Dixi et salvavi…
Am mai scris afirmaţia-diagnostic dinainte și în alte locuri, mi-am mai pierdut (pseudo)prieteni din cauza ei, dar o susţin fără să-mi tremure vreun deget pe tastatură. Dispară (pseudo)amicii, dar măcar cu o ediţie a Gramaticii limbii române să întârzie transformarea aberaţiei în „eroare frecventă, deci acceptată”, apoi, după încă o vreme, consacrarea ca regulă. Sper să nu apuc Gramatica... în care cășuirea va fi obligatorie... Pușchea pe limba-mi… (Mă vor neiubi de acum și lingviștii...)

Sunt atât de pornit pentru că, în ultima parte a lunii iunie, am fost de faţă la o importantă-distinsă-selectivă adunare în care, pentru prima dată în acea incintă, am ascultat doi cășuitori (nu unul singur, ca alte dăţi, iar creșterea mă alarmează), la pachet cu un foarte seri-os vorbitor care a susţinut, oral, dar și în scris, pentru că ne prezenta niște slide-uri (nu găsesc alt cuvânt) pregătite dinainte, în liniște, că *are expertiză! Desigur, voia să convingă *audienţa (corect: asistenţa, pe ascultători/auditori etc.) că are experienţă, calificare, pricepere (în management, că dacă am zice conducere nu mai barbaro-rimează cu expertiza), era, adică, expert, că de-aici pornește moftul. Iar în sală se aflau și lingviști, scriitori, jurnaliști – români, desigur – niciunul nu a tușit, tropăit, gemut de durere, nici la *domnul X, ca și inginer, și nici la duzina de expertize de pe ecran…
E adevărat, una dintre agresiuni s-a făcut în contextul *domnul X, ca și candidat, scopul era evitarea cacofoniei, dar și aici e o probă de comoditate: de ce nu o altă formulare, de ce nu „domnul X în calitate de candidat”?! Pentru că e mai lung cu patru silabe?... Bun, avem uneori nevoie de un sunet întermediar, că sunet e aici „și”, nici măcar interjecţie, dar de ce și în faţa lui „inginer”?!... Din lene, vă spun eu… O precizare, sper, derutantă: în ultima decadă a lunii iunie am participat la vreo trei-patru adunări publice simandicoase, nu spun care, nu spun la care am simţit nevoia să tușesc sau să tropăi, apoi am decis să scriu textul de faţă (mi-e oarecum peste mână să-l numesc editorial de revistă de la Curte…).

Lăsând gluma la o parte (dar continuând să-mi fac dușmani), totuși, unde ne sunt lingviștii cei implicaţi-militanţi, care să reacţioneze, nu numai doct, prin reviste și cărţi, dar și acum și aici, mai ales acolo unde contează, atrăgând atenţia asupra abaterilor de tot felul de la normele limbii române, începând cu puștismul scrierii cu î/â din… ce vor mușchii celui care scrie (frondă de doi bani), trecând pe la barbarisme (se vor selecta cu vremea, în funcţie de nevoile vorbitorilor; limba română este ospitalieră, se spune, dar și intransigentă, adaptează fără să „negocieze” prea mult cu „imigranţii”…) și insistând pe sintaxă-morfologie-topică, partea cea mai stabilă a unei limbi (și cea mai importantă, din multe puncte de vedere, psihologice, sociologice, filosofice chiar, martori putând fi chemaţi de la Wilhelm von Humboldt și Martin Heidegger la Mihai Eminescu și de la ei la Noam Chomsky, Solomon Marcus și Nichita Stănescu).
Ne mândrim cu vechimea limbii române, ne mândrim cu unitatea ei, cu expresivitatea și frumuseţea ei, s-a luptat pentru dreptul de a vorbi românește, dincolo de Prut (privind dinspre Curtea de Argeș) s-a murit pentru „vina” de a vorbi românește, suntem români (și punctum!) mai ales pentru că limba noastră maternă este româna, mintea și sufletul nostru sunt „cristalizate” conform limbii, așa cum celulele noastre au preluat, fie și metaforic, „structura apei pe care am băut-o în copilărie”, haideţi s-o și respectăm în aceeași măsură, s-o ajutăm să reziste „entropizării”, „amorfizării”, asediului vremurilor nivelatoare, care ne împing în capcana dispreţului faţă de reguli, faţă de norme și tradiţii.
Generalizez prea mult? Așa să fie, dar haideţi să haidem! Cine mi se alătură în a tuși ostentativ atunci când un coleg sau necoleg, amic sau neamic, cășuiește limba română în prezenţa noastră? La expertiză doar ne dregem glasul, la *cartea care am citit-o iarăși tușim, la…
Post scriptum. Îmi vine în minte, și mă prefac că nu știu de ce, povestea greierașului lui Pinocchio, cel care-l certa-sâcâia pe simpaticul omuleţ de lemn atunci când acesta făcea prostii. Pentru cei care nu au citit capodopera lui Carlo Collodi, amintesc episodul cel semnificativ: enervat, Pinocchio ia un pan-tof și-l zdrobește pe greieraș de perete!... Numai că, după următoarea prostioară, glasul greierașului se aude din nou...