Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Catedralele Neamului

De mai multă vreme intenționez să scriu editorialul de față – total în favoarea înălțării catedralei sugerate mai sus, cea numită a Mântuirii Neamului. Din principiu, dar și cu argumente. Unele venind din însuși pluralul anunțat de titlu – pentru că neamul nostru a ridicat și ridică mai multe catedrale, únele propriu-zise, din zidărie, altele mai subtile, de aceea, se poate spune, mai trainice. În general, atunci când se construiește ceva, este bine. Iar atunci când se dărâmă, este rău, este trist. Pentru cei care scot sintagme din context și apoi fac caz de ce înțeleg ei din ele, insist că am început fraza cu în general. Sigur că trebuie să fim atenți la multele aspecte tehnice (șablonul sună: tehnico-economice), arhitectonice, urbanistice etc., dar nu acestea motivează criticile sistematice din media românească „modernă” la adresa Catedralei, ci lucruri care vin din altă zonă – o putem numi a nimicniciei. Includ aici ateismul, snobismul (o formă mai „subțire” a prostiei), „iluminismul” (derrière la lettre, aș zice), dar și antiromânismul. Alergia, genuină sau comandată, vizavi de simbolurile identitare, existente sau pe cale de a fi instituite. Infirmitatea care pe unii semeni ai noștri care nu vor să ne semene îi face nu numai incapabili de a fi mândri (în limitele firescului și bunului-simț, desigur) că sunt români, ci și militant-alergici la ideea cu pricina. Catedrala care se ridică acum, în București, fiind un prilej de manifestare, pentru că mândri vom fi, peste un deceniu, peste mai multe, având în centrul Capitalei o clădire- simbol, creotin-ortodoxă, românească. Impresionând inclusiv prin mărime, demonstrând că și noi putem. Catedrala din Sevilla este uriașă, Domul din Milano este uriaș, catedrala din... și din... la fel, iar localnicii se mândresc cu ele, ghidurile turistice le promovează, turiștii le caută. În cazul nostru, se adaugă funcționalitatea ecleziastică, multele „acareturi” din jur, de mare folos ortodoxiei. Iar ambianța este pe potrivă – megaconstrucții să le numim, asta sunt și așa le percepe întreaga planetă: Palatul Parlamentului și ce s-a mai ridicat în preajma-i în febrilii ani 1980. Vă amintiți cum, după decembrie ’89, „cavalerii molozului”, mercenari diversioniști sau doar frustrați inconștienți, propuneau dinamitarea „piramidelor ceaușiste”? Există oameni care suferă când se pune cărămidă peste cărămidă, jubilează când pot să dea cu piciorul, cu târnăcopul, cu dinamita într-un zid... Ierte-i și lumineze-i Cel De Pretutindeni. Între timp, noi să construim!...

La prima auzire, nu mi-a sunat bine „mântuirii”, parcă presupune deja vinovăție- condamnare, dar, dacă mă gândesc mai bine, nu e nepotrivit să se sugereze Neamului că (și) prin ridicarea Catedralei se va mântui... Prin zidire, prin apropierea de Cer... Așa cum a făcut-o și în alte dăți. Amintesc doar „minunea de pe Argeș mai în jos”, ridicată de Neagoe, sfântul și înțeleptul, acum 500 de ani, tot cu eforturi (nu le numesc sacrificii, dar asta e ș altă discuție), cu turlele înșurubate în cer, pe vremea când poruncă era în Balcani să nu se ridice biserici mai înalte decât un turc călare... Așa cum au făcut t0ți domnitorii – biserici/mănăstiri și copiști/tiparnițe aveau în „programul lor de guvernare”, la loc de cinste, alături de cetăți și oaste. O Catedrală a ridicat și România Mare la Alba Iulia, imediat după Reîntregire – model fiindu-i Biserica Domnească din Târgoviște – loc semnificativ de încoronare pentru primul Rege al tuturor românilor. Interesant este că Regele Ferdinand o numea chiar Biserică a Mântuirii, într-un Hrisov din 10 mai 1920. La scara întregii țări – iau ca dovadă Eparhia Argeșului și Muscelului, dar am mai și călătorit, din Maramureș la Severin, de acolo la Iași și Craiova, și peste tot am văzut același lucru – laudă aduc Bisericii pentru că ridică biserici. Le repară, restaurează, repictează pe cele vechi, zidește altele noi. atiind că, la umbra crucii, Neamul este mântuit, mărturisire fac. (În paranteză doar, că nu merită mai mult: oare nu și de aceea atacul continuu la adresa Bisericii? – las deoparte proverbul cu „uscăturile”, parțial valabil, ca orice proverb. Iar sloganuri de genul „întâi spitale, apoi biserici” sunt doar sofisme, creatoare de emoții manipulatoare: spitalele țin de alte instituții, de alte decizii, de alți bani, una n-o exclude pe cealaltă, ba chiar dimpotrivă.)

Paranteza dinainte este cu atât mai motivată – la fel lauda mea la adresa Bisericii noastre – dacă ne gândim la un „detaliu” impresionant: aproape cinci milioane de români au plecat în ultimele decenii în lume! O țară plecată din țară! Pe acolo unde sunt, cu sprijinul BOR, ei au câteva sute de biserici. Ortodoxe! Cu preoți trimiși să le citească Evanghelia în limba de acasă, cu tămâie și lumânări de acasă. Vă dați seama ce forță? Ce infuzie de românism, de tradiție, de credință ortodoxă – de care Europa un este probabil conștientă, dar pentru care ne va fi cândva îndatorată. Compatrioții au început și să conteze în politica locală, au ajuns prin primării, prin parlamente chiar. Iar bisericile – tradiția, sufletul, dorul – îi adună alături, periodic. La o rugăciune în limba română! Într-o mare Catedrală a românismului, întinsă de la Nistru până la marginile de apus ale continentului, cu „filiale” din Noua Zeelandă până în Canada. Românii de pretutindeni (așa se numește ministerul creat pentru ei), pe urmele dacilor/tracilor dintotdeauna! Ave! (Pariez că așa se salutau și dacii...)