Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

La primul Centenar

O formă mai explicită a titlului anterior, cu intenția optimistă sugerată deja, este „cu încredere, la primul Centenar”, iar sintagma trimite la observația că un bun al nostru de mare preț, un bun suprem, „credința în trăinicia poporului român”, cum spunea Eminescu (a se vedea textul de la pagina următoare), pare a fi în cumpănă, ca urmare a asediului sistematic la care am fost supuși, nu numai din acest punct de vedere, în ultimele trei decenii. O țară bogată în resurse de tot felul, de la sol-subsol la forță de muncă și capacitate de cumpărare, aflată la răscruce de imperii, unele fantomă, altele resurecte, „obosită” politic de aproape jumătate de secol de comunism, este, natural, o pradă potențială (relativ ușoară) pentru afaceriști, corporații, actori geopolitici – la fel cum este orice țară similară la vremea globalizării transformate în junglă financiară și tăvălug nivelator sub variate umbrele doctrinare perverse, de genul „corectitudinii politice”, „societății deschise” (echivalent: „vraiște”), democrației oengiste…
Și totuși, noi suntem cei care am spus, atunci când a trebuit: No, hai! Aiasta nu se poate, maiestate! Pe aici nu se trece! Fără comunism!
Dacă reușim să ne scuturăm puțin de zgomotul continuu, hipnotizant (și bine coordonat) al anti-româniștilor (folosesc un termen grav, dar acoperitor și pentru mercenari, și pentru snobi-năuci-imitatori, pentru agenții de influență și lichelele pleșuve de conștiință, pentru frustrați și cabotini deopotrivă), ne vom da atunci seama că ne lăsăm prea ușor manipulați, că reacționăm exact cum doresc aceștia, jucându-le nemernicul joc. Printre altele, jeluindu-ne, repetând frazele toxice, căutând vinovați, găsindu-ne pe noi toți vinovați, afundându-ne într-un pesimism schizoid (căci neavând de a face cu realitatea) paralizant – devenind astfel agenții inocenți, dar păguboși, ai agenților anti-româniști cu comanditar (extern) și rubrică pe statele de plată ale acestuia.
No, aiasta nu trebuie să mai dureze!...
Vă propun, așadar, ca de Centenar – primul Centenar! – să fim optimiști. Și avem multe motive să fim astfel. Încrezători adică în poporul român, în România, în noi înșine!
1 Voi pleca de la substratul geto-dacic-tracic-pelasg…, de la mileniile de locuire a „Grădinii Maicii Domnului”. Tărtăria (scriere înaintea scrierii), Hamangia (un pământean neolitic gândind, nu pregătit să ucidă), Cucuteni (câtă eleganță, magie și geometrie!), Sarmizegetusa (calendarul, Zalmoxis, lupul, cuiul dacic, steagul dacic…), Munții Buzăului, Sinaia și câte altele. Columna lui Traian (omagiu adus de învingător învinsului…) și dacii aceia senini-demni de pe soclurile Romei, dar și ajunși la Ermitaj sau la Prado, cu mâna dreaptă așezată, inițiatic parcă, peste mâna stângă… „E nobil răsadul din care s-a prăsit acest mic popor românesc și, deși planta nu e mare, rodul e frumos și îmbelșugat!” – o spune tot Domnul Eminescu. Nu continui, multe se pot adăuga, remarc doar, răutăcios-polemic, că dacă dacofobii au pus în circulație cuvântul dacopat, e clar că e ceva aici care-i preocupă, care-i sperie… Tocmai de aceea, din dacofil cum eram, sunt pe cale să devin dacoman… Aștept ajutorul unui dacolog.
2 Apoi, limba noastră cea română, stăpâna noastră, în adâncuri înfundată. Nu reiau și altele dintre multele sintagme poetice care s-au rostit la adresa ei, de o parte și de alta a munților, de o parte și de alta a Prutului, amintesc doar că ea este surprinzător-reconfortant de unitară, cum limbile unor țări mult mai mici și cu istorii mult mai „binevoitoare” nu sunt, o limbă ospitalieră și autoritară, de o complexitate-subtilitate rară, o revelație pentru lingviștii romaniști – s-a mai scris în revistă despre toate acestea. O limbă pe care se pliază sufletul și mintea noastră – spun asta filosofii și psihologii, sociologii și pedagogii. Norocul nostru să fim născuți în limba română. Limba noastră maternă, adică de la mamele noastre primită. (Măcar pentru asta, s-o iubim și s-o apărăm de stricătorii de limbă!)
3 Ţăranul român. O să-mi spuneți că nu mai există, o să răspund că o generație sau două el este încă aici, ba chiar în forma autentică, de om al pământului. În majoritatea dintre noi încă veghează un țăran. Unul tradițional, care știe că „veșnicia s-a născut la sat” și că, tot Lucian Blaga o spune (în Elogiul satului românesc, discursul său de recepție în Academia Română), satul este cosmocentric, atemporal, „nu se lasă impresionat, tulburat sau antrenat în marile procese ale istoriei”. Ar trebui reluat-recitit întreg discursul lui Blaga, trec mai departe spunând că și satul de azi, chiar cu asfalt, canalizare și telefoane smart, își păstrează o mare inerție, o benefică rezistență la schimbare (am bibliografie UE privind modul în care satele, nu numai din România, dar cu exemple și din Vrancea noastră, „navighează” printre directivele uneori (dar nu rareori...) ușor miciuriniste ale „experților bruxellezi”).
4 Pentru că se leagă de cele dinainte, amintesc aici diaspora (corect: emigrația românească). Aproape cinci milioane, o țară plecată din țară! În mare măsură, vorbind încă românește, mergând duminica la biserica românească (laudă BOR pentru sutele de parohii și preoți ortodocși din lume), care vin în țară de Crăciun și Paște, și-au construit case în satele din care au plecat – semn că au în gând să revină. Și, am date din mai multe surse, s-a schimbat deja „trendul”, românii au început să revină acasă! Mass-media e captivă încă sloganului „Paradisul e dincolo” (totdeauna suntem dispuși să credem așa, ne-o spun psihologii, care ne mai asigură însă și că „nicăieri nu este ca acasă”), se face că nu observă. Prevăd un șoc pozitiv pentru societatea românească, inconfortabil pentru politicieni și birocrați, pentru detractori și „angajatorii” lor, la orizontul a cel mult cinci ani, când un număr semnificativ de români „cu școala vieții în Occident” vor veni să trăiască, să muncească, voteze și crească copiii, aici, în România, în limba română! Procesul ar fi mult grăbit dacă de la propaganda pentru emigrare s-ar trece la propaganda pentru revenire. „Orice român se întoarce cândva acasă!” – impunem acest slogan?...
5 Românii și România sunt iubiți de Dumnezeu. Nu are legătură cu pelerinajele la moaște decât în sensul reciprocității: și românii Îl iubesc pe Dumnezeu-Drăguțul care, prin legende și povești, umblă pe pământ, îndumneze-indu-i pe oameni, El înomenindu-Se. Mă gândesc – au spus asta mulți teologi cu har – la curățenia-cumințenia acestui popor, la lipsa lui de păcate istorice. La noi, o Noapte a Sfântului Bartolomeu este de neconceput, la fel beciurile și rugurile unei instituții precum Inchiziția. Noi „nu vrem să închinăm popoare”, cum spunea un cântec vechi, drept care nu am jefuit colonii, mândrindu-ne cu obeliscuri și temple mutate ostentativ prin piețele orașelor noastre. La Judecata de Apoi a istoriei, noi mergem cu căciula în mâini și cu fruntea senină.
6 Românii au ingenium, spunea (la 1912) Simion Mehedinți, care mai spunea și că „adevărata renaștere a unui popor începe cu tinerimea sa”. Priviți ochii copiilor din școli, genialii aceia mici, a tinerilor din facultăți, și veți înțelege încrederea mea: fosfor din cel mai pur! Românii au umor, mai mult decât vecinii, și limba îi ajută la asta – au spus-o Eminescu, Iorga, același Simion Mehedinți. „Balcanismul ca demon păzitor”, titra undeva Gh. Grigurcu. Toate acestea fac din români un popor de mare anduranță, care știe că apa trece, pietrele rămân, căci ce e val ca valul trece. Râdea cândva de moarte, a râs dintotdeauna de întâmplări potrivnice, de cotropitori – haz de necaz...
7 Se știe că diversitatea dă vitalitate, eficiență, putere – România are o diversitate geografică și culturală fabuloasă, cum nu cred că se mai întâlnește altundeva pe planetă, indiferent unde am mai decupa pe planiglob o suprafață comparabilă. Asta, de la nivel de forme de relief (mare, lacuri din toate categoriile, fluviu, râuri, deltă, câmpie, dealuri de toate formele și înălțimile, depresiuni, podișuri, munți de toate vârstele și tipurile, defileuri, trecători, peșteri, cascade) la bogăția folclorului, a tradițiilor, cu splendide posibilități de detaliere la toate capito-lele – colinde, cântece și jocuri, obiceiuri de nuntă și de îngropăciune, port popular, descântece și superstiții, împodobirea caselor, a porților, biserici de zid, de lemn, pictate în exterior, artizanat, bucă-tărie. Plus varietatea etnică, pentru că, iarăși, nu cred că mai există un loc pe lume, unde, pe o ase-menea întindere, să conviețuiască (în pace până nu-și vâră coada politica sau geopolitica) atâtea neamuri: români, macedoneni, maghiari, țigani, sași, sârbi, bulgari, turci, tătari, greci, lipoveni, evrei, polonezi, armeni, italieni, ucraineni ș.a.– în ultimii ani, adăugăm chinezi, arabi, africani.
8 România este o țară bogată – e un dezavantaj în preajma prădătorilor, e un avantaj în sine. Cernoziom, apă, pădure, sare, aur, petrol și gaz, fier, uraniu, metale rare, marmură, floră și faună… Ajungem iarăși să ne gândim la bicisnicia clasei politice de astăzi – și la presiunile enorme care apasă asupra ei. Divide et impera e o „rețetă” veche, dacă vrei să ocupi o țară, ia-i identitatea și pune-i conducători corupți (sau fă-i pe localnici să creadă că sunt corupți, aș nuanța eu) e o formulare scurtă a lui Johan Galtung pentru o „învățătură” care poate fi găsită și în scrierile lui Sun Tzu. Nu absolv de vreo vină clasa politică, explic (parțial, pentru că mai sunt și alte explicații) slăbiciunile ei și caut sugestii de schimbare.
9 Iar aici stă o altă puternică sursă de optimism: știm! Așa cum suntem istoric „vaccinați” la propaganda rusească (și maghiară), este deja prea mult și din partea „formatorilor de opinie”, a politicienilor care nu sunt oameni politici, a demitizatorilor și relativizatorilor de profesie, a oengiștilor de toate calibrele. Știm cu cine avem de a face. Știm că este nevoie de resetare. Se spune că, în momentele de cumpănă, poporul român a produs personalități providențiale – să credem, să căutăm, să provocăm. În contextul Centenarului, este de presupus că nu numai noi, alegătorii, ci și politicienii și-au dat seama cât de departe sunt ei de statura înaintașilor. Comparația e aproape o blasfemie – monumente versus... trecători. Sunt măcar unii dintre ei prinși de remușcare, mobilizați sau, dacă nu se știu în stare de mai mult, deciși să lase locul altora? Greu de spus și de sperat, dar pot fi ajutați – prin vorbe, prin vot. Nu știu dacă nu cumva este doar o impresie, dar mi se pare că și la nivelul „entropizatorilor” de meserie se observă o „schimbare de gardă”, seniorii tociți și cunoscuți până-n dedesubturile compromise ale biografiei lor par a lăsa locul celor din „eșalonului doi” oengist, insistenți, vorbăreți și bine instruiți, dar fără mare putere de convingere. Cu toții, câini care-și latră cotețul, vai de sufletul lor...
10 România are două instituții naționale identitare de mare tradiție și prestigiu, care nu au putut fi încă implacabil politizate, Academia și Biserica, și care au făcut și pot face imens pentru țară (și de aceea, ambele se află sub atacul continuu al anti-româniștilor). Forța științifică și culturală a Academiei este imensă, folosită corect ar putea da decidenților din toate ramurile soluții-sugestii cu adevărat fundamentate, libere de condiționări politice sau de altă natură, strategii de dezvoltare de anvergură, structurale. La fel, forța spirituală a Bisericii este de necontestat. La nivel simbolic, aș alătura două gesturi de mare vizibilitate ale celor două instituții: construirea Catedralei Neamului, în cazul BOR (cu sfințirea semnificativ plasată în preajma Centenarului Marii Uniri), și Apelul din februarie 2017 al academicienilor, intitulat Identitate, suveranitate și unitate națională. Îl reiau mai jos, spre recitire. A făcut istorie Apelul, la modul cel mai propriu, începând cu un efect nescontat, acela de revelator (fotografic) pentru netrebnicii cu alergie la cele trei substantive din titlu! Nu pot folosi o formulare mai elegantă, ținând seama de pertinența fiecărei fraze din Apel, de continua confirmare, de atunci până acum, a fiecărui diagnostic și avertisment din text, de cât bine ar fi făcut țării preluarea programatică a Apelului și de faptul că Apelul a fost validat, la câteva luni distanță, de Declarația de la Paris (făcută publică în octombrie 2017, dar inițiată prin luna mai 2017). Reiau și această Declarație, pe de o parte, pentru că mass-media noastră a ignorat-o ostentativ-tenace, pe de alta, pentru că e parte a unui proces mai larg, de întoarcere a lumii („civilizate”) la normalitate.
11 Într-adevăr, se simte o schimbare în lume, asistăm la un punct de inflexiune al istoriei, produs la interferența-ciocnirea dintre globalizare și localizare, dintre „progresism” stângist și tradiție, dintre relativizare și coerență, nivelare și identitate, secularism și nevoia de transcendență. Interesele sunt uriașe, lipsa de scrupule pe potrivă, interpretarea tendențioasă și manipularea așijderea. Pot fi citite în această cheie, a rezistenței la „îmbătrânirea urâtă a civilizației” (cu profitori vizibili sau doar bănuiți), curentul eurosceptic (recomand euroluciditate, ar fi mare păcat ca o idee bună, Europa unită, să fie compromisă de tendința proastă a unei Europe nivelate, fără națiuni, ruptă de propria-i tradiție, corporație centralizată, sufocantă), Brexit-ul, grupul Vișegrad, resurecția dreptei în atât de multe țări (să sperăm că va păstra buna măsură și echilibrul), creșterea continuă a Chinei (confucianiste, e important de subliniat), ba chiar și alegerea lui Trump ca președinte (eforturile deep state de a-l compromite, eventual înlătura, îmi dau argumente în plus că am dreptate) – la final, încurajatoarea Declarație de la Paris, care pledează pentru revenirea Europei la rădăcinile sale creștine, la familie, la valori, renunțarea la multiculturalism, corectitudine politică, reabilitarea unor termeni blamați propagandistic, precum populism și naționalism (a se vedea textul integral, în traducerea lui oficială, la paginile următoare).
12 Anul Centenarului, chiar dacă nu a fost martorul unor realizări spectaculoase, așa cum ne așteptam/doream, a prilejuit o mulțime de acțiuni mai trainice decât credem, cu efecte care pot suplini lipsa unor monumente noi, a unor pași practici înspre reunificarea cu Basarabia, de exemplu. În vremea aceasta, s-a vorbit zilnic despre România Mare, despre jertfe, despre starea de azi a României. Și, în aceste zone, vorbele sunt fapte, au puterea faptelor. S-au reabilitat termeni aruncați în derizoriu de zeflemitori – românism, naționalism, patriotism, interes național. S-au reabilitat atitudini. Procesul s-a accentuat odată cu Apelul academicienilor – și pentru asta zic că el a făcut, și încă face, istorie. S-au tipărit sute de cărți cu tematică centenar-patriotică, iar cărțile vor rămâne în biblioteci, sunt durabile. Numai Academia Română va produce în final în jur de 50 de volume din seria Civilizația Românească, iar aproape în fiecare număr din revistă am prezentat cărți dedicate Centenarului, Marii Uniri, Primului Război Mondial, tipărite în toate colțurile țării.
Și multe altele – mai puține la „nivel înalt”, guvernamental, centralizat, dar realmente foarte multe la nivel local sau local-de-mijloc. Cred că fiecare județ are numeroase inițiative în palmaresul acestui an, am trecut recent prin câteva și am văzut că este așa, aici (re)amintesc doar frumoasele „proiecte de la Golești” ale Consiliului Județean Argeș (la care partener este și Academia Română): Respect pentru Valorile Naționale, Flacăra Centenarului și Chemarea de la Golești (la concordie și implicare). Și alte județe au aderat la unele dintre aceste inițiative, e de așteptat ca numărul lor să crească.
Aș mai adăuga, în treacăt, separat sau argumentând puncte anterioare, detalii care par, la prima vedere, minore: formidabila „armă națională” care este ia românească, tot mai populară în lume; turmele de oi care au acoperit toate „picioarele de plai”, parcă sfidând vremurile și pe cei sastisiți de Miorița; faptul că într-un sport de mare vizibilitate, tenisul, numărul 1 mondial a fost de-a lungul întregului an Centenar o româncă; faptul că pământul ne-a dat în acest an o producție-record din mai tot ce am însămânțat în el. Și vor mai fi fiind și altele, totul e să avem privirea deschisă spre ele. Dumnezeu, spuneam, ne iubește.
Sigur, mai sunt multe de făcut. „E pustie multă/ Și lucrare lungă”, cum constată refrenul uneia dintre variantele Baladei Meșterului Manole. Dar, tocmai asta e soluția: să trecem la lucru! Mai întâi, dezmeticindu-ne, scuturându-ne de ceața pe care ne-o aruncă pe ochi, pe creier, pe suflet, neprietenii și cozile lor de topor, însoțiți de frustrații lipsiți de luciditate. Luminându-ne apoi: ce țară minunată avem, frumoasă și bogată, moștenită de la înaintași, care i-au lipit bucățile de hartă cu sângele lor, și împrumutată de la urmași – ce judecată ne așteaptă!... – și pe care ne-o hărtănesc toți, hulpavi și cinici, în timp ce pe noi ne învață să ne frângem mâinile, derutați, fragilizați, paralizați. Să ieșim din această capcană, e timpul!
Să credem, așadar, în trăinicia poporului român, în România, în noi! Primul Centenar trebuie să fie un prilej de deșteptare, vorba Imnului național, și de relansare – de fapt, de revenire la normalitate: la dragoste de țară, la preocu- pare pentru soarta ei, la lucrare pentru ea, la veștejirea vânzătorilor și vânduților. În stilul pe care bine-l știu, cei numiți la urmă vor reacționa diversionist-sofistic, alegând o frază, interpretând-o aiurea, vituperând apoi la adresa interpretării, pentru a anula întregul mesaj de față. În gând, le voi răspunde precum țăranii de pe Argeșul de sus, intrascriptibil, iar la vedere voi ridica din umeri a lehamite și dispreț și, pentru cititorul de bună-credință, voi saluta, de încheiere, precum Eminescu: – Trăiască Nația! (în România dodoloață!, adaug, spre deliciul copilului ardelean…) E primul Centenar! Gaudeamus!