Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

State, instituții, ONG-uri

În autobiografia sa, apărută în norvegiană în 2000 și în românește în 2015 (Johan fără țară. Străbătând lumea pe drumul păcii, Tiparg, 2015, nr. 4 în „Biblioteca Revistei Curtea de la Argeș”, traducere de Gabriela Căluțiu Sonnenberg), Johan Galtung vorbește undeva despre creșterea influenței ONG-urilor. Vorbește de bine, ca despre un simptom al întăririi democrației. Nu știu ce mai crede acum despre oengism (încă un ism!...), „mundologul” pe care, după ce l-am cunoscut și citit, l-am inclus pe lista scurtă a oamenilor deștepți pe care i-am întâlnit, dar, în satul global tot mai globalizat (în care și „lupta antiglobalizare” este globalizată…), lucrurile cred că sunt mult mai nuanțate (în stilul lui, stilul zen: există bine în rău și rău în bine, ba chiar bine în răul din bine și... etc. etc.).
În ultimele decenii auzim tot mai des despre „mișcări” (unele devin apoi partide), „maidane”, „primăveri”, multe dintre acestea din urmă având în spate, la vedere sau doar bănuite, organizații neguvernamentale. În contrast, auzim tot mai rar despre ONU (parcă a rămas mai mult UNESCO din el, în acord cu Manifestul UNESCO din 1949 (semnat de J. Huxley, ținut secret pentru o vreme), care pleda agresiv pentru nivelare culturală și națională, în ciuda N-ului pe care-l poartă în acronim), despre dreptul internațional, suveranitatea național-statală.
S-a spus că statul a fost cea mai importantă creație a istoriei umanității, pentru că a reglat relațiile între persoane și între comunități, în raport cu norme etice, religioase, juridice, a înlocuit „dreptul forței”, cel natural-primitiv-animalic, cu „forța dreptului”, a garantat drepturi și libertăți, a ajutat omul în momente dificile, de exemplu, în fața unor cataclisme, s-a ocupat de organizarea educației, sistemului de sănătate – și câte și mai câte, până la ce vedem azi în jurul nostru. Statul, național prin definiție, chiar dacă nu exclusiv, a apărat de-a lungul vremii granițele de care era delimitat. Legătura cu biserica este organică și evidentă, începând de la „tablele cu porunci” și ajungând la înscăunarea domnitorilor ca „unși ai lui Dumnezeu”.
Dar… Pe la 1882, Nietzsche anunța moartea lui Dumnezeu, în 1947 Alexandr Kozev prezicea sfârșitul statelor naționale europene (și propunea constituirea unui „imperiu latin” condus de Franța…). S-au înșelat și ei și alții, dar, prin simplul gest al enunțului, au avut felul lor de dreptate. Aproximau, de fapt, poziția omenirii față de Cel de Pretutindeni și față de istoria Europei. Nu insist, vreau sa ajung la lucruri mult mai simple și mai concrete, rezumate de fraza „statul tradițional este sub asediu”, instituțiile tradiționale ale statului sunt sub asediu. (Şi dreptul internațional la fel. O spune chiar Putin, la Soci, în 2014, dând vina pe Statele Unite, dar nu comentez, iar m-aș îndepărta...) Asediatorul (vizibil) fiind oengismul.
Statul (român, cel de azi) este un mare și complex sistem, format din multe subsisteme, interconectate mai ceva decât organele unui organism. Le numesc instituții, la un nivel generic, pentru a include tot, de la Parlament la școli, de la Guvern și ministerele lui la… Eminescu, instituția românului absolut, de la Academie și BOR la partide și de la toate acestea la ONG-uri. Am mai spus-o și altădată, partidele sunt transversale pe societate, au ca principal scop buna lor creștere (Simone Weil), în consecință, este inevitabil să încerce parazitarea celorlalte subsisteme, una dintre cele mai nocive urmări fiind deprofesionalizarea acestora. Au partidele ca scop și crearea de pasiuni colective – mai spunea Simone Weil, prin anii ’40. Aici, lucrurile s-au complicat. ONG-urile plus mijloacele tot mai performante de manipulare (a maselor, a fiecăruia dintre noi!) fac o puternică „concurență” partidelor, spre mai multă democrație sugera Galtung, spre orice, impredictibil, zic eu – observăm asta în jur și în lume.
Evident, am aici în vedere nu ONG-urile culturale, ecologice, umanitare, asociațiile și fundațiile cu obiective precis delimitate, ci pe cele „militante”, le-aș numi chiar „otrăvite”, create mai totdeauna de o „mamă-ONG” externă sau afiliate uneia, cu măcar o parte din finanțare venind de afară, având de a face cu democrația, participarea, drepturile minorităților, maidanezii, discriminarea, egalitatea de șanse, corectitudinea politică, educația parentală sau sexuală și alte subiecte, unele având noimă, altele fiind bazaconii patente, dar la modă, mai toate componente ale unei globalizări parcă scăpate de sub control. De la bunele intenții formulate în statutul acestor ONG-uri la mercenariat în slujba unor „comanditari” cu interese nu totdeauna oneste sau favorabile statului-gazdă este un pas foarte mic. De aici și starea continuă de „supraîncălzire” a acestor ONG-uri, vehemența, agresivitatea, sentimentul de iluminare, disperarea și ridicolul, de aici conflictul cu instituțiile statului, la care se ajunge rapid (în unele țări, până la interzicerea ONG-urilor cu finanțare externă – dar nu e deloc simplu, pentru că reacția „mamei-ONG” poate veni printr-o „soră/frate”, un „mega-ONG” precum Consiliul Europei, greu de ignorat).
Să sperăm că cea mai importantă creație a omenirii va supraviețui, spre binele umanității, să credem în instituțiile sale și să i le întărim. Aici este, cred, una dintre „cheile” nocivului zgomot care ne înconjoară, în conflictul dintre instituții și oengism – una dintre formele de manifestare a tensiunii dintre globalism și statele naționale.