Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Textualism de noiembrie

Dacia Edenică (Miron Scorobete) – Epoca de Plastic, Perioada dronelor echipate cu IA, de la începutul mileniului trei de la Cristos. Au sosit vremurile! Toată lumea vorbește despre pace și pace nu este. La fel: despre adevăr, democrație, dreptate, omenie. Au înnebunit salcâmii, lupii și calendarele. Zarva pe planetă e de neoprit,/ Birtașul ne toarnă-n halbe mătrăguna,/ Timpul se prelinge cinic-ostenit,/ Cu Ecleziastul toastând într-una. Asta, de-a lungul și de-a latul bietei… portocale albastre. Având omul stăpân, vai de sufletul lui… În jurul Catedralei Neamului, neamul, cât și cum a mai rămas, bolojenește năucit. Toate apele ce curg din Carpați ca spițele unei roți (descriere apocrifă a Raiului) poartă aur – noi, vorba moțului, cerșim. Lingem clanțe, formulare colocvială de la TV. Sună grețos, nu ar trebui reprodusă sintagma în revistă, dar tocmai pentru sugestia de greață o reproduc. Pe vremuri, porți înalte, moscovite, vieneze, acum, porți soroșiste. Toate apele noastre poartă kilowați. Noi exportăm kilowați cu preț negativ (!!) și importăm (aceiași kilowați!) – cu cel mai mare preț din Europa. Geniali sunt vecinii noștri de la sud: s-au gândit la baterii… Și, probabil, la prostia (corupția?) guvernanților noștri. Noi ne-am gândit prin anii ’70 la hidrocentrale cu reîncărcare, dar… nu reușim nici să văruim tot ce am construit aproape sută la sută atunci. De grija brotăceilor cu gura mare nu reușim. În schimb, șase lacuri de acumulare au fost golite în același timp. Sincronizare întâmplătoare, desigur. În disprețul tuturor viețuitoarelor din ape și a tuturor locuitorilor din jur, din aval mai ales. Minune mare: prețul apei nu a crescut. Dacă prețul ar fi conținut accize, am fi băut raționalizat. Glumă românească în spirit, englezească în stil: Ai auzit, Ioane? Iar a crescut prețul benzinei. Nu mă interesează, eu tot de 50 de lei pun…

Dar, „niciodată românii nu au dus-o mai bine ca acum”. O spun politicienii, politrucii și tonomatele lor. „Toboșari ai timpurilor noi” (ar zice Mihai Beniuc), mercenari, cabotini sau, simplu, nerozi care ne arată o floare, ne spun că e galbenă, roșie, orice le ordonă centrala sau releele, iar floarea e, de fapt, maro. Aceiași care chicotesc scopit (apud Pamfil Șeicaru) dacă vine vorba despre trecut, istorie, daci. Lasă că și unii istorici cu carte au învățat autodegradanta poreclă de dacopat. Lene oportunistă, dar nimeni nu îndrăznește să le spună că în felul acesta îi ajută pe trădătorii de neam. „Câinele care-și latră cotețul trebuie alungat” – proverb vechi, de la țară. Cine- și mai amintește, cine mai ține seama? Cuvintele au fost întoarse pe dos, ca niște ciorapi. Comparația nu e inocentă – sugestia este că, după întoarcerea pe dos, cuvintele, anumite cuvinte, trebuie neapărat să pută. Iarăși: termenul e prea frust-cazon, dar sugestiv pentru intențiile progresiștilor. Ministerul Adevărului (Orwell, bolșevismul, corectitudinea politică, bruxellezii…) a decis că e puturos rău să vorbești despre patrie, popor, națiune. Grecii sunt populiști avant la lettre cu demos-kratos-ul lor. Puterea poporului?! Visul partidelor este schimbarea demos-ului (care mai mereu votează „greșit”) – noroc cu CCR-ul, că îi anulează kratos-ul, anulându-i votul. Suveranitatea e crimă de lez-europenism – chiar dacă primul rând din Constituția României legiferează că „România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil”. Cum să mai invoci Constituția, cum să îi mai acuzi pe cei care o încalcă?!... Istoria e vinovăție, tradiția o povară. Crime de lez-progresism. Așezați pe coji de nucă,/ Profesorii cântă ode,/ Și pe garduri de ulucă/ Urcă-n șir gasteropode. Nu e însă vinovăție autonomia regională. Dimpotrivă. Divide et culege roadele. Mai ales aici, la porțile Orientului, unde oengeurile, supervizate și finanțate de meta-oengeuri, supervizate și finanțate de state, servicii și corporații, fac legi, guverne, prețuri, ruginesc industrii, închid termocentrale. Protejează gândacul cu șase picioare împotriva autostrăzilor.

Noroc cu NATO, că acum vrea autostrăzi, ba chiar vine pe șantiere în inspecție. Au dreptate, suntem într-un război pierzător, din interesele altora, dar nu ne pasă. Bolojenim năuci. Ospitalieri din naștere, primim refugiați cu pâine și stipendii, strângem cureaua (mă rog, guvernul ne-o strânge) pentru a finanța slava Ukraina și încasăm drone din ambele părți. Noroc că cea din Constanța nu a explodat. Cineva, acolo Sus, (încă) ne iubește și ne apără. Scade neașteptat de mult nivelul Dunării, armata aruncă stânci în aer. E ceva! Merită să ne înarmăm. Guvernul demis se ține cu dinții de scaun. Mai are de vândut, de închis, de împrumutat, de tăiat – pensii, salarii, finanțări. La educație, cercetare și sănătate suntem aproape de Cartea Recordurilor – cele rușinoase, autosabotante, suicidare. La fel ca guvernele anterioare, dar acum parcă sistematic, cu teorie de asasini economici. O liichea de mult dovedită îl compară pe premierul demis de Parlament cu Brătienii – poate, pentru că numele încep cu aceeași literă. Ridicolul nu doare. De la tribuna Parlamentului, un netrebnic rupe ostentativ fotografia lui Eminescu. Patru sute de sinecuriști ai României privesc și tac. „Totuși, unde-au fost românii? Totuși, unde sunt românii?”

Merită dat jos de pe soclu bustul Poetului, pentru întrebarea asta, pentru constatarea „Biată țară, biată țară, te repară, te omoară…” Între timp, diminutivul din deal râde. Râdem de ceea ce ne sperie, pretind psihologii, dar nu cred că la el s-au gândit. Mitologii contrafăcute/ Ţin loc în urbe de legendă,/ Sub măști cu margini recusute/ Stă nemurirea în arendă,/ Fachiri cu viplele căzute/ Ne intră zilnic în agendă/ Și felceri cu sinapse slute/ Ne cer pentru suspin amendă. Trădarea de neam a devenit subiect literar-filosofic, nu mai ține de zona juridică, se încearcă scoaterea și din zona morală. Excesul de zel, lenea și lichelismul completează corupția și prostia, spre bucuria agenților de influență, a „bursierilor” cu angajamente, a infiltraților. Mulți pregătiți dinainte de marea schimbare decembristă care a schimbat mai ales eșaloanele, dar a deschis și granițele. În ambele sensuri. Paradisul e în Vest, auzeam pe toate canalele „libere”. Șase-șapte milioane de români au crezut și au mers în paradis. Au aflat imediat că era cu literă mică. Mulți au început să revină. „M-am săturat de slugărit”, îmi spunea unul. Sol, subsol, muncitori, piețe, bănci – ABC-ul capitalismului multilateral dezvoltat. O știm, dar nu ne dăm seama până nu e prea târziu. Iobagi, bucurându-ne precum homunculii din minunata lume nouă a lui Huxley. Hedonism, sechestrare în prezent, revenire la maimuță. Colonie e mult prea puțin spus, prea incomplet. „Nu ne interesează valorile Europei de Est”, așa grăit-a Macroleon. Îi interesează în schimb apa, hrana, energia, ca să folosesc o triadă banală mult blamată, pentru că apărea în același paragraf cu „suveranitate”. „Gazul vostru e și-al nostru”, glăsuia sigur pe sine un imperial spilcuit – și niciun sinecurist al României nu l-a contrazis, ba chiar ne pregătim să vindem gazul de la Neptun Germaniei și Austriei. Pentru a-l recumpăra mai scump probabil – și pentru a ne integra în Europa… Iar dincolo de gaz, mai sunt multe altele: grâne, aur, sare, uraniu, litiu, cupru – pământ binecuvântat de Dumnezeu, avem câte ceva din toate (chiar dacă „râurile noastre-s prescurtate”, același Poet). Colț de Eden, așezat la răscruce de imperii, vechi și noi, țintă a prădătorilor, vechi și noi. „Democrația nu poate exista decât în cadrul valorilor europene”, măcăie zilnic la televizor o reclamă- propagandă.

E adevărat, Europa unită – nu mă pot abține să nu adaug: și impecabil coafată – apără Occidentul de ruși și de chinezi, apără planeta de încălzirea globală, pe noi de noi înșine. Cu prețul căderii în gol. Cronica unei sinucideri anunțate. A legat dopul la sticlă, a sanctificat gândacii cu șase picioare, a trâmbițat un green deal falimentar și utopic, ne- a vaccinat multiplu (cea mai scumpă acupunctură, era gluma din vremea covideniei) – noroc că vacile, poluantele, au fost între timp reabilitate. Poluează în schimb copiii, oamenii, citesc asta undeva, venind de mai sus de UE, semn că și UE e sub controlul unui meta-ONG, al unei meta-UE. Parte a unei conspirații sunt cei care vorbesc ironic despre teoria conspirației. Nu există UNA, ci câteva zeci, concurente sau sincronizate. Ale statelor-imperii, ale serviciilor, ale corporațiilor. Ale banilor și puterii, pentru bani și putere. Pentru colonii care au resurse, pe care coloniile trebuie să le cedeze cu bucurie, reeducate cum stabilea Școala de la Frankfurt, cum anticipase Huxley: droguri, sex și distracție. Hedonism, maimuța la vedere. S-a adăugat frica, prostește la fel de mult, dar mai rapid. Trecutul e vinovat, viitorul incert, plin de cataclisme. Cu litere galbene, ecranele abundă în news alert și breaking news – care de care mai inventive. În vremea asta, șir, profeții/ Prezic sodome și gomore,/ De teamă, poate, curg pereții/ Și cad burlanele, sonore./ Stau gură-mută precupeții,/ Privind circari plătiți pe ore/ Ce la trapez, în centrul pieții,/ Panglici înghit, multicolore. Iar, precum diminutivul amintit, din deal, Peste toate, Dem Demetru/ Râde-n pumni pe săturate,/ Golind pipa de salpetru,/ Bucuros c-avu dreptate.

P.S. Inutil ar putea să fie – dar nu pot să sper că este – să menționez că versurile scrise cursiv sunt reluate din volumul De-a viața, Ed. Tiparg, Pitești, 2009, din care mai reamintesc o strofă: E un sfârșit de veac lunatic,/ Când lumea prinsă în beție,/ Cu glas împleticit, molatic,/ Înjură veacul ce-o să vie.

(Reamintesc, pentru uzul euroentuziaștilor sensibili, că am scris cândva un editorial în care demonstram, cu argumente, că avem nevoie de o Europă unită – dar una așa cum o concepeau „părinții Europei unite”, nu așa cum a ajuns aceasta între timp…)