La sfârșitul seriei întâi
Gheorghe PĂUN
Pe la jumătatea lui septembrie am anunțat o parte dintre colaboratorii apropiați
ai revistei că decembrie 2026 este un sfârșit pur și simplu, cu o serie a doua deloc
previzibilă, dar, vorba unui amic, și sfârșitul lumii s-a amânat de câteva ori… Am
obosit, spuneam, nu mă mai ajută ochii, adăugam – dar cine citește urmuzian (printre
rânduri, cum se spune) editorialele din octombrie și noiembrie poate găsi motivări mai
detaliate, sugestii mai precise-variate privind „oboseala” invocată. Șaisprezece ani, din
decembrie 2010 până în decembrie curent, lună de lună, ba chiar cu o cadență neabătută
(întârzieri au mai apărut în zona tipografic-poștală, din cauze exterioare redacției, cea
încăpând pe un singur scaun, adaug adesea), sunt o durată onorabilă pentru peisajul
revuistic românesc, pentru vremurile noastre scârțâind entropic din toate încheieturile,
ca să nu mai amintesc și că „timpul crește-n urma mea, mă’ntunec” (Eminescu).
Reacțiile, câte au fost, m-au făcut să mă consider vinovat – atunci, că nu mă
mai simțeam în stare să continui, ulterior, că nu i-am anunțat imediat, pe toți cei
dezamăgiți, că a apărut o soluție de continuare. Toate mesajele primite deplângeau
„moartea” revistei, insistând pe necesitatea și utilitatea ei – nu intru în amănunte. (Nu au
ajuns la mine, dacă și câte vor fi fost, și nu se poate să nu fi fost, ecouri dinspre cei care
s-au bucurat că revista nu va mai apărea, dar bine că n-au ajuns, pentru că probabil m-ar
fi îndârjit, în ciuda dioptriilor…)
Oricum, pentru vreo două săptămâni pot spune că am trăit „în posteritatea
revistei”, iar asta îmi dă prilej să povestesc o întâmplare semnificativă. Cu ceva vreme
în urmă, am întâlnit un jucător de GO de vârstă medie, nu-l cunoșteam. De unde ai
învățat GO?, l-am întrebat. Dintr-o carte veche, de prin anii 1980, o carte de inițiere. Îți
amintești autorul?, nu a rezistat orgoliul meu să-l întrebe. Cred că Gheorghe Păun se
numea… Păi, eu sunt acela. A replicat brusc, deci sincer: Cum?! Mai trăiți?!...
Atunci mi-a trecut prin minte ideea că – în materie de GO – trăiesc, antum, în
propria-mi posteritate! Posteritate antumă – un privilegiu! (Am cerut nu știu cărui
sistem IA să comenteze sintagma și mi-a spus la un moment dat că ea poate fi
considerată un… oxigen!... La a doua încercare a nimerit: „oximoron”. Iată un exemplu
de eroare IA apărută din faptul că „omul de tinichea” – H. Bădescu îi zice așa, învață și
vorbește folosind token-uri, fragmente de cuvânt, nu cuvinte – dar asta e doar o
paranteză „la modă”.)
La GO, lucrurile sunt clare: am dedicat intensiv zece ani jocului, din decembrie
1982 (iar decembrie!) până în 1992, când am plecat „prin lume”, practic întrerupând
relațiile cu federația de profil, încă activă din plin și acum. Au trecut patru decenii de
atunci, mai mult de jumătate dintre jucătorii români de GO sunt probabil mai tineri de
40 de ani, pentru ei, vorba lui Arghezi, nu sunt decât „un nume adunat pe-o carte”.
Posteritate pură – cu mine martor în viață!
În privința revistei, a apărut o soluție ca parcă aranjată de Urmuz de pe
asteroidul lui, nu numai neașteptată, ci și de tip… salt calitativ. „Aiasta nu se poate!”, a
exclamat acad. Valeriu Matei, director general al Editurii Academiei Române, atunci
când i-am mărturisit că nu mai pot continua revista. „O preluăm la Editură!”
Conducerea Academiei a aprobat „preluarea”, vom avea așadar din ianuarie o serie
nouă.
Cum va arăta, vom vedea curând. Va fi un format nou, ca dimensiuni și grafică,
vor apărea rubrici noi, dar, în general, revista își va păstra stilul, personalitatea. În
particular, va rămâne sub „poruncile” aceluiași Decalog dintotdeauna, adaptat pe ici, pe
colo. A circulat „apocrif”, a fost reluat în decembrie 2020, la zece ani de la apariția
revistei, îl reiau și aici, cu mici comentarii, pentru că a ținut și ține loc de program și
este de mare ajutor în relațiile cu colaboratorii: 1. Revistă de cultură, în general; pentru
publicul larg, cultivat, dedicată unor eseuri care să poată fi citite și peste mai mulți ani;
2. Fără politică de partid sau persoană, pro sau contra (chiar dacă, se spune, ușor
sofistic, că „totul este politică”); 3. Fără polemici gratuite, „înjurături”, atacuri la
persoană; „Escu nu există…”; 4. În limba română normată de Academie, de la
ortografie la întreaga gramatică; 5. Fără autopromovare a redacției (redactorului-șef); 6.
Fără literatură inedită (doar despre literatură sau la rubrici mai generale); restricția era
motivată de lipsa din redacție a unor critici de meserie, dar sunt toate șansele să
renunțăm la această limitare; 7. Revistă a românilor din orice loc al țării, ba chiar al
mapamondului (cu aplecare spre Basarabia, unionistă deci); 8. Cuviincios (ar fi spus
Petre Ţuțea) naționalisto-creștino-monarhisto-anticomunistă (deci „expirată”); 9.
Balanță grijulie Argeș–restul lumii, provincialism–„cosmopolitism”; 10. Considerând
știința ca parte a culturii (cu atât mai actuală e prevederea în prezența mereu mai activă
a IA-ului). Se mai pot adăuga „porunci”, dar se strică „decalogul”, trebuie comentate
multe, dar nu e loc(ul). Importantă este, peste toate, ideea de flexibilitate-deschidere,
pentru că o revistă trăiește prin colaborările primite, nu totdeauna provocate de redacție,
dar, adesea, meritând loc în pagină.
La primul număr încheiam editorialul cu Doamne-ajută! Spre primul număr din
seria nouă, seria EAR, repet ruga…