Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Ce face Academia(?)

În varianta cu semnul de întrebare „la vedere”, sintagma din titlu mi s-a adresat, cu ton de reproș, se înțelege, de mai multe ori, mai ales de către prieteni, în momente de panică-nedumerire, când se întâmpla ceva bizar (cuvânt ambiguu, urmuzian) în România și se spera/presupunea că Academia ar putea interveni, îndreptând unele lucruri. În educație și cultură cel mai adesea, dar și în alte zone, unele mult mai tehnico-economice ca să spun așa (Roșia Montana, energia în general, gazele de șist în special, ca să dau doar câteva exemple sonore). Reformulat: în timp ce țara arde, voi tăceți în turnul vostru de fildeș, sugestia, onorantă oarecum, fiind că Academia ar putea schimba situația, dar… n-aude, n-a vede, n-a greul pământului...

Fără semnul întrebării, acoperirea cu detalii a titlului poate fi răspunsul sobru la reproșul dinainte și (naiv?) am procedat de multe ori în acest fel, mai ales dacă întrebarea mi se părea pusă cu bună-credință, dar cu deficitară informare. Îl invitam, de pildă, pe preopinent în holul Academiei, să vadă vitrinele cu cărți recente, tomuri multe, dolofane, cu titluri mult relevante, acoperind în primul rând sarcinile dintâi ale Academiei, limba română (gramatică și dicționare) și istoria – în paralel, invitam la vizitarea site-ului Academiei, unde pot fi găsite nu numai titluri de cărți, adesea și conținutul acestora, ci și multele intervenții în chestiuni de mare interes, cum ar fi: „Declarația AR cu privire la așa-zisa «limbă moldovenească», … utilizarea biotehnologiilor agricole, dezvoltarea urbanistică a Capitalei, strategia națională pentru dezvoltarea durabilă a României, direcțiile de dezvoltare teritorială pe termen lung, pădurile și schimbările climatice, problema locului istoriei, geografiei, limbii și literaturii în școală, situația patrimoniului de la Băile Herculane etc.” – am citat de la pag. 141 a cărții Academia Română (1866-2026), publicată de acad. Dorina N. Rusu de curând, cu prilejul aniversării a 160 de ani de la înființarea Academiei. (Am semnalat această aniversare și în editorialul din luna mai.)

Cartea dinainte, ca și oricare alta privind istoria Academiei, poate fi parte din replica la reproșul de la care am plecat, la fel multele publicate în ultimii ani (peste 40 de titluri în seria Civilizația românească, tipărite cu prilejul Centenarului Marii Uniri). Amintesc aici numai consistentul volum Contribuții românești la dezvoltarea civilizației (Ed. Academiei Române, 2026), coordonat de acad. Ioan Dumitrache, care a îngrijit și un volum privind strategia de dezvoltare a României până în anul 2050.

Nu mă refer la acest volum aici, ci revin la un caz și mai relevant, trist până spre revoltă: în 2016, atunci când Academia sărbătorea 150 de ani în serviciul națiunii române, colective impresionante de cercetători (să amintim că există în jur de 70 de institute de cercetare în Academie, că în clasamentele internaționale – verificați, de exemplu, la www.research.com – Academia e în fruntea cercetării românești la mai toate disciplinele considerate, chiar dacă, în comparație cu celelalte țări, România nu stă deloc bine, efect al multor cauze, începând cu finanțarea rușinos de firavă) au lucrat la o Strategie de dezvoltare a României în următorii 20 de ani. Profesionist, detaliat, atent fundamentat. Varianta optimistă, varianta pesimistă, cea extrapolând prezentul. Patru volume, însumând peste 2400 de pagini! Nerealist de multe pagini, gândindu-ne la beneficiar, la decidentul politic în primul rând. Conștientă de acest „neajuns”, în 2017 Academia a produs o Sinteză, de 624 de pagini. Iarăși indecent de mult (pentru potențialul destinatar), drept care a urmat un Sumar executiv de numai 132 de pagini. Măcar titlurile celor 13 capitole-proiecte ale Sumarului ar merita reluate, pentru a vedea amploarea cercetării, varietatea acoperitoare a subiectelor avute în vedere, dar trimit la https://acad.ro/bdar/strategiaAR/doc11/Strategia.pdf pentru detalii.

Audiența și impactul celor trei niveluri ale documentului-strategie au fost aceleași ca ale variantei de 2400 de pagini… Au făcut politicienii coadă la Editura Academiei să-și procure volumele (unii politicieni le-au primit în dar, ele sunt disponibile și pe internet, „la liber”), să le studieze, să le conspecteze, să le aplice sau să le contrazică, după caz… Glumă nereușită, scuze. Rămâne însă ironia. Amară.

Bineînțeles, de și mai multe ori, reproșul că Academia nu face nimic (!) vine dinspre ne-prieteni, iar paleta acestora este largă: guralivi de presă, poate inocenți unii, snobi alții, mercenari antinaționali mulți, frustrați – psihologii pot explica multe dintre cazuri, afilierea oengistă (globalisto-progresistă, dar nu numai!) explică la fel de multe. Cunosc „formatori de opinie” care par obsedați de Academie, și-au făcut o profesie din a vitupera împotriva a tot și toate, de cele mai multe ori plecând de la pretexte-sofism pe care singuri și le inventează. Un exemplu de manual este „cazul Brâncuși”, privind presupusa donație a acestuia refuzată de România pe baza „referatului” Academiei, legendă urban-securistă relansată periodic inclusiv de intelectuali cu pretenții, „boieri ai minții” autonumiți… În fața acestora, singura strategie valabilă este ignorarea lor și continuarea lucrării, construind – așa cum face și Biserica Ortodoxă Română, cealaltă instituție națională identitară, (tocmai de aceea) aflată și ea în colimatorul activiștilor „minunatei lumi noi” a „cetățenilor europeni”, homunculi fără patrie și Dumnezeu, ilustrând vorba din popor despre „câinele prost [care] își latră cotețul”…

Subiectul este mai mult decât serios, este dramatic de important la vremurile noastre, l-am mai discutat, toată revista, implicit sau explicit, îl discută. Pentru cei care au ochi de văzut și urechi de auzit – și pentru Român Grue cel tăcut, dar mereu de față...