Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Spre noul feudalism

Dacă am cere păreri despre „evul de mijloc”, nu am colecta prea multe opinii binevoitoare, perspectiva de astăzi văzându-l ca o vreme a despotismului local, a nedreptăților-inegalității, a „întunericului”. Iar aroganța (orbirea?) prezentului nu admite replică, oricât ne-ar învăța Confucius că în orice rău există și un sâmbure de bine, iar în orice bine există și un sâmbure de rău, și oricât ne-ar spune Eminescu că „sistemul feudal e un sistem al libertății celei mai mari, al descentralizării, al autonomiei comunale, al neatârnării claselor; oamenii nu erau egali și tocmai pentru aceasta erau liberi”. Voi reveni la ideea de pe urmă, care are o noimă adâncă, stânjenitoare pentru obsesia egalitaristă a vremurilor recente.

Până atunci, invit însă din nou la a privi istoria de sus, cu bătaie și spre istoria viitoare, în măsura în care aceasta se întrevede din tendințele curente, iar concluzia care se impune este că umanitatea se îndreaptă spre un nou feudalism, de un tip inedit, global, cu feude geografice, dar și cu feude întrepătrunse, cu „marii seniori” disputându- și nu numai teritorii, ci mai ales „iobagi”. De altfel, termenul de „tehno-feudalism” circulă pe internet, există deja și câteva cărți dedicate subiectului – de fiecare dată, cu referire la „rețelele de socializare”, la marii jucători din zona IA, a comerțului online. Geopolitica ultimilor ani adaugă însă și o dimensiune geografică fenomenului, mai urgentă și mai vizibilă.

De fapt. nimic nou sub soare, ca în multe alte situații. De exemplu, în Orizontul fără limite al învățării, raportul către Clubul de la Roma coordonat de James W. Botkin, Mahdi Elmandjra și Mircea Malița, apărut și în Editura Politică, București, în 1981, în secțiunea „Telecomunicațiile: un exemplu de șanse pierdute”, citim, la pagina 88: „Forțele economice s-au unit cu o tehnologie care cere mari investiții, dând naștere unui sistem mondial pe care unii l-au asemuit cu o formă modernă de feudalism”. Atenție, era la finalul anilor 1970 când se scria raportul, internetul încă era o temă de cercetare, la fel inteligența artificială.

Comparați cu ce se întâmplă azi prin lume, începând cu „telecomunicațiile”, gândiți-vă la investițiile în domeniu, la „seniorii” lui, de numărat pe degetele unei singure mâini, adăugați marii jucători statali și ideea de Cortină de siliciu, prezisă de Yuval Noah Harari (probabil, mai multe cortine, fiecare „feudă” cu a sa). La miza bănească, adăugați mizele indirect economice, cele militare și politice.

Peste toate acestea, „noua ordine mondială”, feudală prin excelență, bazată pe sfere de influență (și formalizări gen doctrina Monroe, testamentul lui Petru cel Mare etc.), cu „drepturile” asupra „feudelor” decurgând din… declarații de interese și din puterea militară, cu hărțile repuse în discuție, cu dreptul internațional, atât de greu născut, trecut la încă o iluzie pierdută, printre multe altele (după despărțirea iluministă de Dumnezeu). Singurul lucru de apreciat este onestitatea. Nu se mai argumentează cu „drepturile omului”, ci la vedere, cu „interesul strategic”, tranzacțional, cinic. Se îmbină așadar o împărțire a lumii pe feude teritoriale, cu o împărțire a lumii ca piață. Ca de atâtea ori, conlucrează banul și puterea – și merită subliniată banalitatea că banii caută bani, puterea caută putere, sunt ele însele scopurile lor dintâi (patologic în fiecare caz, și pentru oamenii cu bani, și pentru entitățile cu putere, state sau alianțe militare).

Una dintre cărțile amintite mai devreme este a lui Yanis Varoufakis (fost ministru de Finanțe al Greciei, deci este de presupus că știe despre ce vorbește – la nivelul anului 2023, când a fost publicată cartea). Titlul complet este Tehno- feudalismul. Ce a ucis capitalismul, iar partea a doua este subiect de dezbatere de măcar două secole. Și marxismul voia să ucidă capitalismul, și Școala de la Frankfurt voia să scape lumea de civilizația occidentală (Georg Lukács), dar nu spre nivelul acesta grosier, ideologic, vreau să îndrept discuția, ci spre slăbiciunile intrinseci ale fundamentelor capitalismului, democrația (indiferent ce înțelegem prin aceasta), egalitarismul, libertatea, ultimele două vizibil contradictorii. Citatul dinainte din Eminescu (Timpul, 26 iulie 1880) continua cu „Cu cât oamenii se egalizează, cu atâta devin mai puțin liberi”. Nu argumentează teoretic Eminescu, face doar comparația cu feudalismul românesc, constatarea i se pare probabil evidentă, la fel cum i se părea lui Alexis de Tocqueville (1805-1859), care dedică pagini întregi din cartea sa Despre democrație în America (apărută în 1835, 1840) întrebării „De ce se arată americanii atât de neliniștiți în mijlocul bunăstării lor”. La pagina următoare reproduc capitolul respectiv, rugându-l pe cititor să-l parcurgă, nu numai pentru actualitatea sa, ci și pentru a căuta justificarea extinderii „paradoxului Tocqueville”, cunoscut sub forma „excesul de justiție socială are ca urmare creșterea frustrării sociale” (iarăși Eminescu: „Cu cât e mai rău statul, cu cât e mai abătut de la natura lui, cu atâta mai multe legi trebuiesc.// Lipsa aproape absolută de legi scrise în Evul Mediu ne dovedește o stare de deplină sănătate a statului.”), la un paradox mai general, având și o componentă materială: „bunăstarea este sursă de stres continuu”.

Așadar, dezbaterea privind viitorul capitalismului, cine/ce îl „ucide” (așa cum a fost și cu comunismul, nu e nevoie de c(in)eva din afară, morbul descompunerii e în interior, dar este greu de identificat, mai ales plecând de pe o poziție dogmatică), dacă tehno-feudalismul va fi „mai bun” sau „mai rău” (problemă în sine, dar și de propagandă), se dovedește mult mai complexă și mai subtilă decât pare la prima vedere și, evident, nu se pretează la o „clarificare” rapidă, de platou TV, așa cum mă aștept să ajungă. Să începem cu Eminescu și Tocqueville, avem ce învăța de la ei!