Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Normarea ca scop în sine

Afirmația anterioară este tendențioasă și limitativă, dar cu o asemenea situație vreau să încep, cu fervoarea normativă a Comisiei Europene (CE), a Uniunii Europene (UE) în general. De la standarde tehnice la ecologie, de la limbaj la geopolitică, de la protecția animalelor (gândacii fiind incluși) la inteligența artificială, de la medicină la întârzierea avioanelor – de la orice la orice, se poate paria că în orice domeniu imaginabil s-a emis o recomandare, o directivă, o decizie, s-a propus un plan. Justificat la prima vedere, rațional în motivare, dar adesea utopic în detalii, restricții, obiective (și adoptat mai mereu orbește de „decidenții” noștri).

Sigur că o societate nu poate funcționa fără norme – tradiție, cutume, legi – stabilite de comunitate prin consens istoric sau de un „normator”, un personaj sau o instituție. I se poate spune monarh sau dictator primului, parlament, consiliu județean/municipal etc. celui de al doilea. Evident, vin și religiile cu aportul lor specific.

Situația CE/UE este însă mult particulară, paradoxală din multe puncte de vedere, plecând de la neclaritatea privind autoritatea acesteia, relativă la gradul de suveranitate păstrat încă de statele componente. Firavă autoritatea juridică, dar întărită de șantajul financiar, de legendara deja condiționare a „fondurilor UE” de îndeplinirea directivelor. Un cadru democratic, ușor de folosit însă dictatorial – primul paradox.

Al doilea este insistența în normare, deși s-a văzut de multe ori că „graba strică treaba” (mai precis, că intențiile bune și excesul de zel nu țin loc de competență; nu mai aduc în discuție interesele și corupția). De prea multe ori, CE/UE au revenit asupra unor planuri entuziast-nerealiste, mai ales în zona ecologică, a încălzirii globale, a obsesiei verzi, dar și privind migrația, relațiile internaționale, apărarea. „Eurolucizii” – insist: nu „euroscepticii”, de obicei, aceștia sunt pătimași și superficiali, la fel ca euroentuziaștii – au semnalat de multe ori exagerările. (O fac din când în când și unii șefi de state, cei nehabotnici, producând fibrilație la Bruxelles sau printre activiștii locali – amintind de activiștii de partid, cel comunist desigur, de pe vremuri.) Nici nu merită pomenite, deși sunt mult nocive, consumatoare de timp, stresante, normativele inspirate de corectitudinea politică, agresiv-aberante în raport cu tradiția greco-iudeo-latină a Europei, cu normalul culturii europene tradiționale. Ar trebui să reamintesc aici, a multa oară, și observația lui Tocqueville, cum că excesul de reglementare socială produce exces de frustrare socială. La fel ca egalitarismul coborât în ideologie.

E cumva un paradox și faptul că Europa nu-și dă seama că exagerarea normativă e contraproductivă, derutează, blochează inițiative firești, ajungând până la griparea economiei, decât după ce toate acestea se întâmplă – dar nimeni nu-și pune un pic de cenușă în cap, recunoscând că a greșit mai anțărț, când a decis o trăsnaie sau alta pe motive ideologice, nu economice.

Paradoxală este și contradicția dintre egalitarismul numit mai devreme, care bântuie Europa, explicit situată „contra verticalității”, cum suna un titlu de interviu chiar în revistă, și centralizarea către care se îndreaptă, sau la care măcar aspiră, UE. Mai toate ismele secolului XX au lucrat pentru nivelare, deconstrucție, „gândire critică” (= demolare), libertate individuală necondiționată, amorfism, democrație până la imaginarea unei orchestre... fără dirijor! (Pare a fi un moft recent, dar are tradiții… sovietice, de acum un secol! Ca experiment poate suna interesant, dar nu știu ce spun melomanii adevărați despre rezultat.) Impunerea centralizată a democrației descentralizate! – seamănă cu situația ironică a grupurilor globale de protestatari care luptă împotriva globalizării, mutându-se dintr-o țară în alta… Egalitate impusă de „normatori” care se cred superiori, aleși (în sens mistic).

Paradoxală (contradictorie) poate părea și discuția de aici: am început prin a menționa că este nevoie de normare, de reguli, de legi, dar sunt malițios vizavi de „eficiența normativă” a UE. Explicația este însă simplă: excesul de normare este detaliul de criticat. Iar pentru obsesia normativă a CE/UE găsesc măcar trei explicații. Prima este aproape obiectivă și este vizibilă peste tot, legată de nevoia birocraților de a-și justifica salariul, la care se adaugă excesul de zel al birocraților în general, al bruxellezilor în particular. Vine apoi inevitabila autonomizare a instituțiilor care dețin o putere de un tip sau altul (legislativă sau de aplicare a legilor). De la o localitate oarecare până la UE la fel. Peste aceste motivări psihologice, se suprapune un aspect mai subtil: plăcerea/nevoia de a sublinia cine e șeful! Plăcere la nivel particular, dar cred că nu exagerez prea mult presupunând că aceasta este o intenție conștientă în cazul CE/UE, pentru că trebuie să fie și niște „strategi” pricepuți în spatele „laboratoarelor” lor. Pentru a ne obișnui cu ideea – noi, cetățenii europeni în curs de educare… Un pas dintr-o fereastră Overton, ca să invoc o „tehnologie” de manipulare clasică. Pentru a etala putere – norme de dragul normelor, și am revenit la titlu.

Iar când se impun norme în exces, nimeni nu le mai ia în seamă – ultimul paradox. Ţăranii, câți mai sunt!, din comuna „mea”, Cicănești, județul Argeș, atunci când aud câte-o normativă gen asomarea porcului sau stabilirea numărului câinilor la suta de oi (nu toate vin de la Bruxelles, adaugă din plin și legiuitorii noștri), au o vorbă- înjurătură pe care o clasific în topul comentariilor politice folclorice – mai dă-i dreacului! (iertare!) – și care, prin intonație, face mai mult decât întreg textul de față…