Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Totul s-a spus, totul s-a scris…

O constatare resemnată este aceasta, dar tristă-gravă este continuarea ei: …privind evoluția umanității, mersul lumii, dar nimeni nu citește și, mai ales, nimeni nu învață ceva din asta… Sigur, formulările sunt simplificatoare, dar aproape tragic este (poate fi) faptul că există sute de cărți în biblioteci și librării, scrise de sute de oameni înțelepți – filosofi, scriitori, politicieni, jurnaliști, psihologi, sociologi, de oameni lucizi și sensibili (Johan Galtung, unul dintre marii lucizi ai planetei, 1930-2024, spunea că, pentru a afla starea lucrurilor dintr-o societate, trebuie întrebate mamele și poeții), cărora le pasă cum merge lumea, s-au aplecat asupra subiectului cu pricepere, intuiție și metodă – cărți din care guvernele, supra-guvernele (mă gândesc la UE în primul rând) și cetățenii deopotrivă ar putea să învețe multe, prevenind îmbătrânirea nepotrivită, ca să nu spun de-a dreptul periculoasă, a omenirii – dar nimeni nu învață nimic!

Lista cuvintelor-cheie alarmante (să acceptăm, optimiști, că unele sunt doar alarmiste, fără a mai crede, ca acum o jumătate de secol, că „omenirea își pune numai probleme pe care le poate rezolva”) este nelimitată. Dezumanizare, consumerism, poluare, manipulare, cinism, reificare, atomizare, frustrare, zgomot, entropie, suprapopulare, depopulare, mediocrizare, dezvrăjire, ură, violență, bani, interese, analfabetism, ciocnirea civilizațiilor, trans-umanism, post-umanism, control, politizare, genderism, ageism, globalizare, cenzură, post-adevăr, post-democrație, robotizare, animalizare, distracție, sclavi, corporații, injustiție, anomie, superficialitate, resetare, nouă ordine mondială, corectitudine politică, cancel culture`,…

Invoc câteva nume și câteva titluri, dintre cele aflate mie la îndemână, sugerând măcar răsfoirea lor, chiar dacă, sunt sigur, cititorul cunoaște multe altele, la fel de relevante. Scopul este susținerea tezei, nu o bibliografie cât de cât acoperitoare.

Putem începe de la Biblie și Apocalipsă, putem zăbovi alături de învățații chinezi antici, mai aproape de noi, la Machiavelli, la cugetările lui Napoleon („În fața banului, justiția nu are nicio putere”), la scrierile lui Alexis de Tocqueville („Excesul de justiție socială duce la exces de frustrare socială.”), dar, abia amintindu-l pe Gustave Le Bon, care, la final de secol XIX, ne spunea „cum se pot transforma masele în gloate”, încep lista propriu-zisă de acum aproximativ un veac, cu Oswald Spengler și Declinul Occidentului (publicat prin 1918-1922). Un deceniu mai târziu, Aldoux Huxley își publica Brava lume nouă (în care sclavii, drogați la propriu sau la figurat, își vor accepta cu bucurie cătușele). Abia în 1949 venea George Orwell cu controlul și teroarea din O mie nouă sute optzeci și patru (lumea de azi merge spre o combinație a celor două distopii). Tot în anii 1940, la început, își scria Simone Weil eseul Despre abolirea tuturor partidelor politice. Mai spre vremurile noastre, trebuie pomenit Alvin Toffler, cu Șocul viitorului (1970), Al treilea val (1980), Puterea în mișcare (1990), toate trei traduse și în limba română. La fel, masivele volume ale lui Günther Anders, Obsolescența omului, vol. I: Despre suflet în epoca celei de-a doua revoluții industriale, vol. II: Despre distrugerea vieții în epoca celei de a treia revoluții industriale (interesante subiecte, acum, când am intrat în cea de a patra revoluție tehnico- științifică…). O serie importantă de cărți a scris Noam Chomsky, una chiar intitulată Cum merge lumea (versiune românească, în 2020). Mai amintesc doi autori, Franck Furedi și Jean Szlamowicz (citat în revistă de Horia Bădescu), și patru titluri sugestive, Maratonul de o sută de ani de Michael Pillsbury (cu subtitlul Strategia secretă a Chinei de a înlocui SUA ca superputere globală), Epidemia ca politică. Unde am ajuns? de Giorgio Agamben, Cultura noastră. Ce a mai rămas din ea de Theodore Dalrymple și Demența digitală. Cum ne tulbură mintea noile tehnologii de Manfred Spitzer, îi pomenesc numai în trecere pe Nicolai Berdiaev, pe Yuval Harari și pe expresiv- convingătorii Jacques Attali și Emmanuel Todd, și amintesc și o listă de autori români. Aș începe cu Vintilă Horia și eseul său Crucea, dar trec repede la nume prezente chiar acum prin librării, în publicații sau pe internet: Mihai Nadin (Civilizația analfabetismului), Mircea Platon (Deșcolarizarea României), Theodor Codreanu (A doua schimbare la față și Europa în care putem crede), Andrei Marga (multe alte titluri ar merita reluate aici la fiecare dintre ei, măcar o duzină la ultimul), Alexandru Petria (Cum văd lumea. Împotriva globalizării și corectitudinii politice, despre dignitism & alte lucruri, precum și recentul volum colectiv coordonat de el, Ce facem cu România?), Mihai Șerban (Manifest. Cartea neagră a României), Călin Georgescu (Cumpăna României și Marea Renaștere ar trebui să stea pe masa fiecărui politician), Gheorghe Smeoreanu (România jocurilor de interese, interviu cu Nicolae Văcăroiu), Cornel-Dan Niculae (Societatea civilă de sub ONG-urile internaționale), Adrian Severin etc. și închei cu volumul colectiv Corectitudinea politică. „Religia” marxistă a noii ordini mondiale (coordonatori William S. Lind, Andrei Dîrlău, Irina Bazon).

Dacă mai caut prin bibliotecă, mai găsesc, dar deja am epuizat spațiul pentru acest editorial – plus că îmi mai trebuie câteva rânduri și pentru a exclama din nou: totul s-a spus/scris, s-au pus toate diagnosticele, s-au făcut toate prognozele, nu mai rămâne decât să citim și să luăm aminte! O vorbă memorabilă spune că a citi înseamnă a împrumuta din înțelepciunea autorului. Da, dar, mai are înțelepciunea vreo căutare la vremea noastră?...