Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Asurzitorul non-dialog al surzilor

Încerc, vorba Eminescului, să rămân la toate rece, dar homo sum et nihil humano… Român sunt și… Nu știu cum s-o spun în latină, continuarea ar fi „tot ce e legat de istoria neamului mă interesează”. Pentru că istoria nu este a istoricilor, ea este/ar trebui să fie a tuturor. Fiecare abordând-o pe „palierul” lui. Profesioniști unii, amatori alții, având-o în fișa postului primii, cititori și iubitori de istorie ceilalți, cu toții, conștienți de constrângerile statutului-priceperii, conștienți de limite, implicații, rigorile meseriei și ale bunului-simț. Dacă matematica, de exemplu, se poate aborda și ca joc, de dragul de a face matematică, orice „năstrușnicie” (demonstrată formal într-un cadru riguros!) fiind publicabilă, cu istoria nu este deloc la fel, geo-politicienii pot interpreta tendențios, periculos chiar, spusele istoricilor – din păcate, pot și comanda rescrierea mistificată, uneori până la niveluri agresiv-aberante, vedem așa ceva și în zilele noastre, când dinspre vest, când dinspre est. Iar „formatorii de opinie”, de la gazetari serioși sau doar zeloși la legiunile lui Umberto Eco (…), abia așteaptă să preia, să facă zgomot, pentru rating, din cabotinism-snobism sau năimiți – mai ales năimiții sunt dăunători, pentru că agenturili investesc în tipi cu carte, „cu sintaxă”, fără morală, dar nu rudimentari. Până la un punct, îi înțeleg deci pe istorici, îmi dau seama cât de precauți trebuie să fie – numai că uneori termenul „precaut” are o semantică dezamăgitoare. Dincolo de punctul până la care-i înțeleg se întinde un spațiu care mă derutează – încerc și eu să fiu precaut, dar nu mă pot abține până la capăt. Mai întâi, constat că istoricii (și lingviștii dinspre istorie, etimologiștii în primul rând) nu se contrazic pe ei înșiși și nu-și contrazic magiștrii, par prizonierii unei bule ad-hoc – generalizez, mă refer la percepția generală și, se înțelege, la experiențele personale. Apoi, sunt mai totdeauna siguri pe ei, tranșanți, nu operează cu ipoteze, cu probabilități, le e frică de îndoieli. Adaug (iarăși e o generalizare aici) faptul că istoricii nu cred în instrumente care vin din afara meseriei tradiționale – exemple imediate: datarea cu carbon 14 și genetica. În ambele cazuri, știință pură, cu imprecizii de circumstanță, dar, totuși, „numerele sunt lucruri sigure” (Galilei), ar trebui să fie mai primitori cu noile tehnici/tehnologii.”

Precauție și mai explicită: nu fac reproșuri unuia sau altuia dintre istorici, cunosc mai mulți, din diverse locuri-instituții, persoane remarcabile fiecare în parte, dar fac reproșuri istoriografiei române. Insist: cu justificarea românului interesat de istoria neamului. Bucuros că sunt român, că sunt născut aici, în limba română, pe Argeș în Sus. Adaug un detaliu personal: am plătit unui laborator din Anglia pentru a-mi analiza ADN-ul. Rezultatul, primit pe o hartă cu explicații: 49% din sudul Dunării (Bulgaria și nordul Greciei), 51% din nordul Dunării (spațiul locuit de români, Polonia și zona din jur, până spre Sankt Petersburg). Traco-iliro-pelasg, ceva de genul acesta, cu acte în regulă. Pentru că știu (s-a scris și în revistă) că, în general, genele noastre, ale românilor, sunt majoritar din vremea Neoliticului, că suntem mult mai mult… cucutenieni decât orice altceva ulterior, am acceptat ca valabilă analiza respectivă…

Din motive precum cele anterioare, voi călca și mai adânc pe acest teren alunecos, dacă nu chiar minat, plecând de la observația că istoria noastră este bogată în enigme (nu neapărat în sensul celebrei sintagme, „poporul român, o enigmă și un miracol”). Nu mă gândesc la misterele „secretizate” ale, să zicem, ultimului secol, ci la întrebări clasice. „Unde este locul bătăliei de la Posada?” (Știu vreo cinci-șase localizări argumentate și încă pe atâtea ipoteze susținute mai ales de patriotismul local. Am intrat de curând în posesia unei cărți recente, a Arhimandritului Veniamin Micle, Bătălia de la Posada, adeverită documentar, care mai adaugă o propunere, Cheile Bistriței, din nordul Olteniei, bine argumentată și aceasta.) La fel se întâmplă cu lupta de la Rovine. Rămân la aceste două întrebări „sudice”. Este ciudat și stresant că două evenimente întemeietoare, Posada mai ales, nu sunt mai bine cunoscute. Arheologia ține și de noroc, desigur, așadar să sperăm că vor apărea cândva dovezi lămuritoare. Nu ține însă (numai) de noroc căutarea în arhive și interpretarea documentelor, iar aici am experiențe dezamăgitoare în relațiile cu istoricii – fie ei mai tineri sau mai puțin tineri. Ca și despre Posada, puține lucruri se știu, dar multe se spun-scriu despre Basarabii dintâi, despre „descălecat”. În zona Argeș-Muscel, Negru-Vodă este o prezență densă, în mitologia locului și în toponime, dar istoricii parcă imită vechea butadă (citată recent în revistă de dna Paula Romanescu) „nu este sigur dacă Homer a existat sau nu, dar sigur este că el a fost orb”! Iar localnicii parcă erau cu toții poeți atunci când au numit biserici, morminte, dealuri, văi și sărbători ca fiind „ale lui Negru-Vodă”. Cel care, pentru istorici, n-a existat, dar cu siguranță era negru... El, blazonul, armura – nu contează.

În numărul din iunie 2012 a apărut în revistă un articol despre cavalerii templieri, ca „descălecători” la Câmpulung, o ipoteză susținută de trei documente primite de autorul articolului din arhivele, nu știu cât de „discrete”, dar cu siguranță nu publice, ale Vaticanului. Am văzut mesajele e-mail prin care nunțiul papal la București însoțea trimiterea copiilor documentelor respective către autorul articolului, scriitorul și încă altele care-i dau credibilitate în privința templierilor, Florin Horvath, din Zalău. Am arătat revista unor istorici, au văzut și alții textul respectiv, în revistă sau într-o carte a lui Florin Horvath. „Falsuri!” „Scrierea secretă a templierilor nu există.” (O banalitate pe internet…) „Până nu văd cu ochii mei, nu cred.” Când am apucat să mai adaug vreo vorbă, am insistat: „Uite referințele, cota din depozitul Vaticanului, sunt precizate în articol, se poate verifica.” Nici vorbă. E mult mai comod să mormăim sentențios, „Falsuri”, decât să verificăm, chiar dacă este vorba despre o informație care poate fi mult lămuritoare pentru istoria noastră dintâi. Înțeleg că orice „noutate” de genul acesta se cere verificată cu grijă, știu și că nu e ușor de ajuns în arhivele Vaticanului, că e probabil și mai greu să se găsească un istoric tânăr, știutor de limbi vechi, care să petreacă acolo o vreme, dar asta nu justifică judecata grăbită, negativă, eventual disprețuitoare.

Iar sentința-atitudine „Falsuri!” este parcă viscerală în privința tăblițelor de la Sinaia, poate cel mai scandalos „scandal” al istoriografiei române moderne. Iarăși: cruciale pentru istoria noastră veche, dar expediate suspect de ușor în derizoriu. La întrebarea, vorba lui Moromete, „pe ce te bazezi?”, am fost privit cu surprindere („uite și aritmeticianul ăsta în ce se amestecă!”) și cu oarece milă, se bănuia cum se rostogolește prin mintea preopinentului eticheta „dacopat”… Toată istoria tăblițelor este un amestec de amatorism, interese obscure și vinovată indiferență. „Istoricul Cutare le-a examinat (vreo oră, spune el cu o nefirească ușurință) și a conchis că sunt false”, argument transformat în axiomă, reluat de multe ori. De partea cealaltă, tot felul de explicații și de „descifrări”, unele hazardate, altele mai aplicate, dar nu neapărat convingătoare. Nimeni nu a luat cu adevărat chestiunea în serios (în afara unor sinteze jurnalistice ale „bibliografiei” domeniului, cum este cartea lui Dumitru Manolache, Tezaurul dacic de la Sinaia – Legendă sau adevăr ocultat, Ed. Dacica, 2006), chiar dacă povestea a început cu abia vreun secol și jumătate în urmă; era atunci o viață culturală (și politică) activă, trebuie să fi rămas „urme”, prin ziare, prin documente oficiale de prin Sinaia, prin arhive (eventual prin cea a Casei Regale), dar nimeni nu face o cercetare aplicată. Nici măcar dacă au fost inițial de aur nu se poate spune cu certitudine.

„Cazul” seamănă puțin cu cel al tăblițelor de la Tărtăria, ca să rămân în aceeași zonă a strămoșilor îndepărtați. Scriere sau nu (pentru un rebusist, mai degrabă criptograme, dar texte/mesaje, fără îndoială), importantă este vechimea, legătura cu Hamangia, cu Cucutenii – cu ceramica din multe alte culturi neolitice (a se vedea Radu Adrian, Fenomenul Cucuteni în culturile neolitice din spațiul locuit de români, ediția a doua, Ed. RCR Editorial, București, 2020), ba chiar și cu ceramica de Yangsao-China.

Mai sunt și alte subiecte similare, expediate sumar de istoricii „academici” (în înțelesul anglo-saxon, ținând adică de învățământul superior, nu neapărat de Academie, deși Academia primește reproșurile, ori de câte ori se ivește vreo ocazie…) și frecventate cu entuziasmul inventiv și neobosit al amatorilor, la fel de tranșanți și de siguri pe ei ca profesioniștii, ceea ce poate fi considerat și ca un revers natural, deci justificat psiho-logic, al precauției (rămân la acest termen…) profesioniștilor.

Mai amintesc doar zgomotoasa „ceartă” curentă privind relația dintre limba română și limba latină. Este una „mama” celeilalte, așa cum susțin înverșunații ambelor tabere, sau, mult mai plauzibil, daca și latina sunt „surori”, „fiice” ale unei limbi anterioare, româna fiind urmașa amândurora? Că latina s-a dovedit a fi „soră mai mare”, urmare a cuceririi romane a Daciei și a creștinismului, dinspre Roma și dinspre Bizanț tot în latină venind, asta nu înseamnă că rădăcinile dacice pot fi ignorate, e incorect și neprofesionist a o face.

Aici, între cele două categorii, a apărut penibilul termen dacopat. Etichetă dizgrațioasă, voit letală, jenantă atunci când este preluată de un istoric adevărat, dar grăbit în a aneantiza orice intruziune inconfortabilă în teritoriu. Intruziuni inconfortabile, adesea hazardate, sunt din belșug, dar, pentru că „nu văd ce este rău în a fi bolnav de dragoste pentru daci” (am auzit replica în public), pentru că mă revendic, prin genele examinate în laborator, de la daci și strămoșii lor și pentru că am o statornică înțelegere-simpatie pentru amatori, îmi voi vârî degetul în ușa care desparte camera dacomanilor/dacopaților de cea a dacofobilor/latinozaurilor, grăbindu-mă a da definiții (minimale aici, dar etimologia le extinde) care să aducă puțină egalitate pe lume: numesc dacofob o persoană (indiferent de profesie!) care folosește în sens peiorativ „diagnosticul” dacoman și numesc latinozaur pe cineva (indiferent de profesie!) care sare direct la etichetarea cu dacopat. Torn „gaz pe foc” în speranța renunțării la etichete-porecle, dar, recunosc, și pentru a atrage atenția asupra exclusivismului latinist. Știu că Traian este prezent până și în Plugușor, dar și Dochia este prezentă în colinde, știu că exagerarea în direcția latinizării neamului și limbii are explicații cunoscute (de pildă, la vremea Școlii Ardelene), dar asta nu înseamnă că trebuie să rămânem blocați în această paradigmă, a exagerării (o putem numi latinomanie, ceea ce devine nociv doar când se asociază cu dacofobia), ignorând și aruncând în derizoriu, negând tot ce vine de dinainte de romani. Explicațiile și motivările de acum două secole nu mai sunt însă valabile azi, mai ales că între timp s-au aflat multe despre daci, ba sunt chiar contraproductive la vremea competiției globalism- identitate națională – competiție care furnizează, de fapt, explicații pentru dacofobie (și justificări pentru dacofilie), dar asta e o altă chestiune, care nu poate fi expediată în câteva rânduri.

Închei, ostentativ, tot cu un citat în latină, ca semn că nici vorbă să mă dezic de latinitate: ca în multe alte cazuri, sunt convins că adevărul este in media res. Mai are însă cineva înțelepciunea și seninătatea dialogului, eliberarea de patimă și gustul nuanței, al echilibrului? Măcar cât să-i imite pe poeți – căci scris-a cândva Geo Dumitrescu (1920-2004) în Inscripție pe piatra de hotar:

Slav aș fi fost, de nu eram latin,
latin aș fi, de n-aș fi fost și dac –
dar a ieșit așa: să fiu român,
și eu cu soarta asta mă împac!