Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Libertatea cuvântului

Am pus ghilimele pentru că este un citat – de nicăieri și de pretutindeni, sintagma fiind invocată și când trebuie, și când nu trebuie. Nu știu care este opusul, formulat scurt. Cenzură, control, dictatură, un amestec din toate acestea, mai nou și acoperitor, corectitudine politică, dar ar trebui adăugate explicații. Interesant-paradoxal este detaliul că libertatea cuvântului (ca slogan) și corectitudinea politică vin „la pachet”, ejectate din aceleași surse, deși contradicția dintre ele este evidentă. Imediat după decembrie 1989 se vorbea la tot pasul despre libertate, în particular, despre cea a cuvântului. Avea sens, pentru că era la scurtă vreme de la non-libertatea dinainte. Între timp, libertatea este înțeleasă/promovată ca scop în sine – vezi teribila reformulare „singura restricție trebuie să fie lipsa de restricții”. Un puștism grăbit, o definiție a anarhiei (anomiei), cu origini glorioase însă: de „Liberté, egalité, fraternité!” își amintește toată lumea, dar că la începuturi se adăuga și „legalité” nu mai știe nimeni, iar din triada reținută, ne-a intrat în reflex doar primul termen. Din când în când mai apare, timidă, și precauția „libertatea unuia se oprește la limita drepturilor celorlalți”. Formularea tradițională este mai expresivă: „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”. Cu mențiunea că „în lumea modernă” este foarte greu să se oprească cineva, mai ales dacă este sau se proclamă minoritar, indiferent de care, sau, recent, se consideră campion al euro-atlantismului. Iar mass-media de toate formele dă iluzia impunității, deci favorizează violența, adesea asigură și anonimatul, deci favorizează lașitatea, cultivă mercenariatul, promovează influencerii, „formatorii de opinie”, toți aceștia fiind evaluați (deci plătiți) în funcție de rating, obligați așadar să facă zgomot. Și să uite de morală, de caracter, de bună măsură.

Degradarea discursului public, violența de limbaj (evident premergătoare violenței propriu-zise, de care ne plângem tot mai des, dar nimeni nu le leagă pe cele două, moral măcar, deși este cazul) au devenit o obișnuință în perioadele electorale sau în condiții de „stres social”, de genul pandemiei sau al războiului din Ucraina, când societatea se împarte în „tabere opuse”, de tip partinic sau, mai grav, de partea sau împotriva, cum se spune „elevat”, unui narativ sau altul, de obicei, unul oficial, promovat de establismentul intern sau/și extern, și unul opus, numit peiorativ al „adepților teoriei conspirației”. Scriu aceste rânduri sub influența mizerelor campanii electorale pe care le-am parcurs la finalul anului 2024, am deci exemple pe care nu credeam a le colecționa vreodată, cuvinte dure, degradante, acuzații penal-psihiatrice pe care nu vreau să le popularizez prin repetare. Ţară liberă și democratică, nu-i așa?... Doamne-ferește însă să înțelegem liberă prin suverană sau democratică în sens etimologic, venind de la demos + cratos… Se vor sesiza imediat propagandiștii TV, penibilii boți umani. Scenă antologică: un coleg de platou la o „dezbatere” despre alegerile dintr-o țară central-europeană a riscat să sugereze că dacă 30% dintre alegători votează într-un anume fel, dreapta-suveranist în cazul în speță, s-ar cădea să fim mai nuanțați, nu ar trebui să-i considerăm extremiști. Punerea lui la punct a fost imediată și vehementă, sintetizată de o frază-mărturisire: „chiar dacă întreg poporul votează cum nu trebuie, pentru mine tot extremist se numește”. Cum trebuie fiind, se înțelege, așa cum a decis cineva-undeva, comanditarul boților TV… orice altceva fiind demn de etichete repetate cu asiduitate seară de seară: tâmpiți, idioți utili, putiniști, extremiști, „chiar dacă unii au fost miniștri de Externe” (citat) – termeni care ilustrează și rezumă gândirea „tonomatelor” tocmai sugerate…

Ce e de făcut? Nimic și totul.

Nimic, pentru că „fiecare pasăre pe limba ei piere”. Prea multul zgomot îngroașă timpanele, exagerările obosesc, la un moment dat au efectul contrar. Iar „popoarele nu sunt atât de naive pe cât par” (Johan Galtung), s-a văzut asta din plin. La un moment dat votează atât de imprevizibil (pentru boții și ai lor), că alegerile trebuie anulate, confirmând trista glumă a lui Mark Twain: „Dacă votul nostru ar conta, nu ne- ar mai lăsa să votăm.”

Din păcate, pe termen scurt urmările sunt totuși grave, nu numai prin efectul asupra audienței propriu-zise, ci, de pildă, prin timorarea unor persoane (slabe de înger sau „cu mânere”?), uneori de rang intelectual înalt (în SUA, Școala de la Frankfurt a „ocupat” mai întâi Hollywoodul și universitățile, de ce ar fi la noi altfel?), care se autocenzurează excesiv/ostentativ, dezicându-se uneori de orice bănuială de patriotism- românism, de normalitate, turnându-și anticipat cenușă în cap de teama acuzelor ce li s- ar putea aduce – am exemplul unui jenant interviu recent, persoană importantă, nu dau nume…

Totul, pentru că educația e cuvântul-cheie, ca în multe alte privințe. Dar o reală educație (nu antreprenorial-sanitar-varză-de-Bruxelles cum se face acum în mai toată Europa, mai abitir la noi) e greu de sperat, în condițiile statelor slabe și ONG-urilor atotprezente, guralive și tenace. Nu mai menționez influența banului și eficiența prostiei. Din păcate, nu se mai poate conta și pe educația de familie, de comunitate mică, tradițională, ca la sate pe vremuri, când „ochii vecinilor” asigurau bun-simț, bună- creștere, cumințenie, stabilitate.

Care sat, care familie?!... Satul global este satul vraiște, fără garduri, fără curți, fără câini… Iar câinii, potăi în căutare de stăpâni, pentru un os mizer își latră propriile cotețe…