Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Frontierele științei

Termenul frontieră are o conotație optimistă, sugerează o graniță care se poate muta în mod repetat, mai departe și mai departe, cam ca în Vestul Sălbatic acum vreo două secole. Iar despre știință așa suntem obișnuiți să credem și chiar așa s-a întâmplat, de când avem o istorie a științei, am mers din progres în progres – cu atât mai pregnant după Renaștere și cartezianism, când știința s-a separat, programatic, de filosofie și religie. Da, dar Vestul Sălbatic ne reamintește și că, la un moment dat, dăm de ocean, mai departe nu se mai poate merge, în orice caz, nu se mai merge cu calul, trebuie încercat altfel. Ne vine atunci în minte și înțelegerea pesimistă a termenului, aceea de limită. Iar posibilitatea existenței unor limite (cândva accesibile, dacă nu chiar apropiate) ale științei ar trebui să ne dea serios de gândit, mai ales dacă ne reamintim ce spunea Yuval Harari în mult promovatele (și pe alocuri contestatele) sale cărți din seria Sapiens/Homo deus. Simplific: pentru lumea de azi, pentru „societatea capitalistă multilateral dezvoltată”, nu mă abțin să ricanez, trăind pe spezele viitorului, din împrumuturi (în fiecare toamnă auzim că umanitatea a epuizat resursele pe anul în curs și trăiește deja pe datorie…), progresul, creșterea sunt vitale, implicit, încrederea în știință și în progresul tehnologic este vitală. Ideea este ca datoriile să poată fi rostogolite spre viitor, chiar dacă se măresc, altfel, dacă le vine scadența, situația este gravă – așa cum a experimentat Grecia acum câțiva ani, de se vorbea despre vânzarea de insule, cum au pățit multe alte țări, mai la vedere (Mexic) sau mai pe tăcutelea (se spune că datoria Ucrainei a fost cumpărată cu prețul solului și subsolului, dacă nu cumva și cu prețul… hărții).

Da, dar nimic nu poate crește încontinuu, planeta este finită, universul este finit, timpul însuși… sigur, la modul acesta general, acestea sunt afirmații-aporii, de genul paradoxurilor lui Zenon, dar mă tem că la modul practic lucrurile sunt și mai serioase. O singură referință bibliografică, incitant-lucida carte Cumpăna științei. Viitorul contează a convingător-lucidului Mihai Nadin (Editura Spandugino, București, 2022; iar ea vine după la fel de provocatoarea carte Civilizația analfabetismului, același autor, aceeași editură, 2016). Multe alte titluri, de articole sau de cărți, de tipul „the end of…” pot fi găsite pe internet. Sfârșitul fizicii, al matematicii, informaticii, științei deci. Titluri menite să atragă atenția, n-or fi sfârșituri propriu-zise, dar cu privire la niște declinuri tot trebuie să fim pregătiți.

Mai întâi, există inevitabile limite ale creșterii. Să ne amintim de șocul produs în anii 1970 de raportul Clubului de la Roma intitulat astfel, realizat sub coordonarea lui Dennis L. Meadows. Era vorba mai ales despre resursele limitate, energetice în primul rând, ale planetei. Previziunile pesimiste nu s-au confirmat ad-litteram, dar crize succesive au existat și stau mereu la orizont. Aici mă gândesc la ceva mai general, organic, dacă-mi este permis să folosesc un termen eminescian. Îmbătrânire. Declin. Domenii care se epuizează. Dacă nu se nasc domenii noi, compensatoare, apare stagnarea. Stagnarea în sine nu este nici bună, nici rea, doar că, în siajul ei,… vine viitorul și ne cere să ne plătim datoriile!

Ar evita – sau măcar ar amâna – scadența, dezvoltarea sustenabilă, creșterea sustenabilă, presupunând că așa ceva există. Numai că aici îmi vine în minte o vorbă bătrânească, de la țară, cu originea într-o frază a Apostolului Pavel: „Toată lumea va vorbi despre pace și numai pace nu va fi în lume”. Particularizez: toată lumea predică sustenabilitatea, dar numai sustenabilitate nu este (ceea ce predică grăbita și superficiala Europă, de exemplu).

La fel de general: este vizibilă mediocrizarea permanentă a lumii (nu detaliez, nu caut cauze și explicații, am mai vorbit despre subiect, l-am reamintit și pe Mihai Nadin), iar „aripa confortabilă a mediocrității” (nu știu unde am citit sintagma asta) se întinde și peste știință; mediocritatea este și persistentă, se autoîntreține, ba chiar amplificându-se.

Știința a mai pățit ceva: după ce, de vreo două secole, să zicem, a fost sub controlul, mai direct sau mai puțin direct, al patronilor, al pieței, a intrat sub controlul explicit al contabililor (de la guverne până la nivel foarte local), pentru ca de câteva decenii să ajungă și sub controlul politicienilor, al doctrinelor și ideologiilor. Patronii promovau știința, pentru că le folosea, le aducea profit. Mentalitatea contabilicească a impus tot felul de criterii birocratice de evaluare a rezultatelor cercetării, inclusiv pentru cercetarea fundamentală, care au dus la ierarhii pe bază de „puncte” (vezi „dictatura ISI” [Institute for Scientific Information], clasificările Shanghai și altele asemenea), la o „numerologie” care amintește de un „proverb” vechi din domeniul deciziei sociale: spune-mi ce criteriu folosești, ca să știu cum să-l manipulez. E glumă doar pe jumătate, sunt multe scandalurile în această zonă, pentru că sunt bani în joc, proiecte, locuri de muncă. Sunt multe și eforturile de a „salubriza” evaluarea în știință, pentru a opri mediocrizarea indusă de productivism și de criteriile care măsoară. Se poate evalua numeric cantitatea, mult mai greu e cu calitatea etc. etc. Iar acum au mai apărut și aberațiile neobolșevice, „egalitățile de șanse”. „Matematica este elitistă, rigoarea este discriminatorie” și câte altele de tot râsul – aș vrea să văd un pod, un avion proiectat pe baza unor calcule woke, corecte politic, dar nu corecte matematic… Noroc că ce e val ca valul trece…

Un alt fel de val a fost pandemia – o lecție istorică pentru umanitate, măcar dacă am fi învățat ceva din ea. Știința (medicală, biologia fiind alături, dar nu numai, pentru că și statistica a fost implicată) folosită ca mijloc de propagandă, de afaceriști și politicieni, deci compromisă public. Plus împingerea în derizoriu a ideii de vaccin, plus, inițial speculațiile, ulterior și dovezile, că virusul a fost produs, în forma mutată, agresivă, într-un laborator, folosind laboranți și infrastructură chinezească, dar bani americani, poate și cu alte origini… Că armatele, unele guverne, unii teroriști caută și, dacă au ocazia, folosesc arme biologice se bănuia, au apărut acum și dovezi, ba chiar și consecințe la nivelul civilului de rând. Că știința și tehnologia s-au dezvoltat enorm în laboratoarele militare, ale marilor puteri mai ales, se știa demult. Calculatoarele personale, internetul, localizarea GPS, telefonia mobilă și alte minunății fără de care (ni se pare că) nu mai putem trăi sunt exemple deja cunoscute. Așteaptă acum la ușă roboții de tot felul și inteligența numită artificială. Ce s-o mai fi aflând prin seifurile și calculatoarele DARPA (nu știu abrevierile similare pentru laboratoarele armatelor din alte țări, China, Rusia, Israel…), poate vom afla în viitorii ani – dar nu știu dacă e bine să aflăm... Să nu uităm că Elon Musk e tare interesat de „citirea gândurilor” – din apropiere deocamdată, dar tot din apropiere se făcea mai la început și citirea cardurilor bancare, acum hackerii le „văd” de la distanță. Nu se spune nimic despre influențarea gândurilor, dar un asemenea subiect nu este deocamdată „telegenic”.

Un alt pericol vine dinspre tentația-iluzia că nu trebuie să ne concentrăm pe teorii, modele, legi, cum este tradițional în știință, este suficientă căutarea experimentală, empirică, folosind calculatorul, explorând volume uriașe de date în care să identificăm corelații. Acesta este cuvântul cheie, dilema este corelații versus cauzalitate. Data mining, big data, cloud și sky computing, deep learning, artificial intelligence. Las în engleză pietrele de hotar ale noului El Dorado și doar semnalez că lucrurile sunt foarte serioase (în sensul clasic al științei…), există cercetări care dau argumente optimiștilor, dar și exemple spectaculoase de corelații înșelătoare. Nu intru în detalii, subiectul merită o discuție separată, semnalez doar analiza din splendida carte To Halt or Not to Halt? That Is the Question, publicată de Cristian S. Calude la World Scientific în 2024. „Fiecare pagină a acestei delicioase cărți ne oferă încă o nestemată…”, scrie pe coperta a patra Noson S. Yanofsky – aleg un exemplu de corelație înșelătoare dintre cele patru menționate la pagina 135: Numărul persoanelor care se îneacă după ce cad dintr-o barcă de pescuit este corelat aproape sută la sută cu rata căsătoriilor din statul Kentucky… Este evident că nu putem explica și nu putem face predicții pe baza unor asemenea potriveli, dar asta nu-l împiedică pe C. Anderson să-și intituleze „The end of theory: The data deluge makes the scientific method obsolete” un articol publicat în iunie 2008 în revista Wired Magazine. Și, să nu uităm, în 2008 încă nu apăruse moda/sperietoarea IA...

Pe scurt: știința este la răscruce, nu va continua ca până acum. Din motive interne, ale creșterii, dar și din rațiuni exterioare, politice, sociologice, financiare. Sigur că progrese vor mai fi, dar încetinite în „științele fundamentale”, iar omenirea ar face bine să se obișnuiască cu ideea că dezvoltarea-progresul nu sunt procese fără sfârșit, ba chiar mult mai sănătos ar fi să caute o stare de echilibru, îi putem spune și stagnare, ieșind însă din lăcomie și consumerism, „eliberând capitalismul din mâna capitaliștilor” (concluzia unei cărți de economie, pe care am mai menționat-o în acest colț de pagină). Iar acest lucru este foarte plauzibil să se întâmple relativ curând, pentru că, pe de o parte, se simte un freamăt în lume, pe de altă parte, „omenirea nu e atât de naivă pe cât pare”, vorba lui Johan Galtung (odihnească-se în pace, a plecat de vreun an spre lumile ideale). E adevărat, naivitatea omenirii e mai degrabă subiect pentru corelații decât pentru modele clasice…

Nu am spus nimic aici, pentru că nu acesta era sensul discuției, despre limitele intrinseci ale științei, cum ar fi limitele formalizării-axiomatizării (teoremele lui Gödel, de exemplu), calculabilității, algoritmicității și altele asemenea – cartea citată a lui Cristian Calude este o bună referință și din acest punct de vedere. Și limitele de genul acesta ar trebui să aducă ceva luciditate în discuțiile despre progres, de pildă, în privința IA.