Infestarea oengistă
Gheorghe PĂUN
Democrația, puterea poporului, presupune, pe scurt, participare și separarea
puterilor în stat, iar participarea este concretizată în primul rând prin vot și dreptul la
opinie – rețin doar aceste elemente centrale, despre care auzim mereu, fără să ne
imaginăm măcar că au ajuns simple vorbe ritualice, forme fără fond, ca să-l reamintim
pe Maiorescu. Avem exemple la îndemână, găsim exemple și mai de departe.
Oengismul învinovățit în titlu este un produs direct al democrației, al dreptului la
opinie/participare, dar este o progenitură care otrăvește pur și simplu sursa, în toate cele
trei componente punctate mai devreme, și asta din mai multe motive concurente:
inconștiența, arghirofilia, mirajul puterii și, mai ales, controlul din partea unor interese
exterioare, adesea externe, care folosesc ONG-urile ca vectori de presiune-influențare-
lovire.
Evident, am în vedere ONG-urile care au în nume cuvinte prețioase, precum
protejarea, drepturile, incluziunea, egalitatea, binele, nu pe cele „banale”, asociații sau
fundații profesionale, de binefacere, culturale uneori – desigur, granița între cele două
categorii nu este deloc tranșantă. Oricum, nu la nivel general teoretic vreau să rămân
aici, ci să privesc puțin realitatea fascinant-înfricoșătoare din România. Până la asta,
subliniez totuși că un diagnostic de ONG nociv se poate pune simplu, după două criterii:
dacă în titlu există un cuvânt „prețios” precum cele enumerate și, aproape totdeauna
însoțind așa ceva, finanțarea externă, existența unui meta-ONG sub aripa căruia se
plasează, uneori discret spre secret, ONG-ul autohton. Nu insist, cititorul știe la ce mă
refer și, slavă Domnului, există destulă bibliografie disponibilă, iar în ultima vreme au
început și o parte dintre posturile TV să ofere detalii.
Afirmația care descrie situația de la noi este rezumată în titlu, formularea mai
detaliată fiind: statul român este parazitat-infestat-acaparat de ONG-uri. Separarea
puterilor este un mit, fiecare „putere” încearcă să se amestece peste celelalte, să fie
folosită împotriva celorlalte. Justiția și serviciile de informații sunt primele de arătat cu
degetul, în spatele lor stând, cu mai mare sau mai mic succes/folos, partidele,
președintele, prim-ministrul, „statul paralel”, interese externe. De fiecare dată, ONG-
urile fiind neprețuit de eficiente, de la demonstrații de stradă la zgomot media, demolare
de personalități, de instituții. Progresism, corectitudine politică, nivelare, demitizare,
mediocrizare, anomie. Cum vorbește cineva despre istorie, neam, tradiții, origini – cum
apar oengiștii, cei vechi și cunoscuți sau figuri noi, juvenil-obraznice, cu un aplomb de
slujbaș disperat și bine instruit, și albie de porci devine ecranul televizorului. Și face
bube ecranul dacă cineva sugerează măcar cuvântul suveranitate. Iar „cineva” poate fi și
persoană-personalitate, și instituție. S-a întâmplat de atâtea ori cu BOR și cu Academia,
dar și cu alte instituții.
Lucrurile au ajuns aproape de limită – limita de jos, desigur – în Educație. A
fost cel mai simplu, a ajutat din plin și FMI prin anii 1990. Urmează Cultura, de ceva
vreme și Mediul li s-a alăturat. Iau la rând ministere, iar la cele dinainte operațiunea este
favorizată și de faptul că la Educație, Cultură, Mediu oricine se pricepe, nu-i așa?,
miniștrii înșiși pot fi oengiști. Sigur, oricât ar fi el de încredere, de promițător, pentru ca
un oengist să ajungă ministru e nevoie de garanția unui „staroste de oengiști”, dar avem
așa ceva, la ambele palate avem.
Finalul anului trecut a adus însă o etapă cu totul nouă în asediul oengist asupra
statului, cu două exemple de-a dreptul grotești. Primul privește Ministerul de Externe, al
doilea, Ministerul Justiției. Orice om cât de cât întreg la minte știe că diplomații sunt
persoane speciale, educate într-un mod anume vreme îndelungată, o castă, care
acționează în numele unei țări, în urma analizei profesioniste a unei centrale din
ministerul de resort. Că termenii dinainte nu o descriu pe ministra în funcție e una,
admit că oamenii pot să învețe o meserie practicând-o (alături de profesioniști!), dar să
se constituie, cu știrea/voia prim-ministrului și președintelui, un grup de reflecție,
format din oengiști, care să dea sugestii Ministerului de Externe, deci diplomaților, asta
nici de glumă nu e bună. La fel la Ministerul Justiției (altă castă profesională), cu
oengiștii din „grupul de reformă a justiției” aleși direct de prim-ministru. La un moment
dat se spunea că niciun jurist practicant nu a fost cooptat, pentru că sunt destui „experți”
din ONG-uri...
Și pe la Ministerul Apărării a trecut un „tânăr frumos și deștept”, dar deloc
curat la dosar. Se pare că, așa cum acum câțiva ani era o molimă de doctorate plagiate,
acum e o molimă de studii fictive, măsluite, neterminate – ceea ce nu micșorează
agresivitatea respectivilor impostori ajunși în înalte funcții publice.
Ce urmează, ce a mai rămas? La limită, ce facem cu Parlamentul? Organizăm o
comisie de oengiști zglobii care să formuleze legi și să aprobe legile care merg la vot
sau, și mai eficient, desființăm pur și simplu Parlamentul? – așa cum un logoreic cu
frunte îngustă propunea prin decembrie cu privire la Ministerul Educației.
Între timp, ocupați cu drămuirea pensiei, cu „urgia iernii”, războiul din Ucraina
și apa murdară de la chiuvetă, nu auzim, nu vedem – iar dacă am auzi și am vedea, am
înțelege? Iar dacă înțelegem, ce altceva putem face decât să ridicăm din umeri, atitudine
des-pre care am fost intoxicați că ni se potrivește cel mai bine? Poate, să înființăm un
ONG, îi zicem oficial „de sterilizare a maidanezilor”, având însă, între noi, un înțeles
ad-hoc al maidanului… Dar, tare mă tem că nu ar ajuta la mai nimic dacă nu ne ia sub
protecția ei o fundație euro-atlantică cu filială la Bruxelles…