Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Viața în vremea pandemiei

Titlul se vrea o aluzie la Dragoste în vremea holerei, romanul lui Márquez, ecranizat ulterior, dar ceea ce urmează nu este decât o suită de însemnări care puteau fi foarte bine puse și sub o siglă de tipul „despre fragilitatea omului și omenirii”. Contextul este, desigur, cel creat de coronavirusul botezat Covid–19, plecat, se pare, din China și ajuns prin tot satul global cu o repeziciune care a dat frisoane întregii planete. Scriu spre finalul lunii martie, nu știu ce va mai fi – cu mine inclusiv!... – până la apariția revistei, peste o lună, dar deja multe se pot spune despre cele ce ni se întâmplă. Evident, mai mult ipoteze, păreri, temeri, că suntem prea aproape de evenimente pentru a le înțelege, iar tabloul este mult prea complex, contradictoriu, dinamic, pentru a ne putea aventura prea departe.

Singurele lucruri certe sunt fragilitatea omului, ca vietate izolată („stăpânul naturii” și „egalul zeilor”, dacă nu chiar prototipul lor, cum suna fanfaronada renascentist-iluminist-comunistă, poate fi împins sub iarbă de o combinație nanometrică de nucleotide, apărută nu se știe de unde și cum, dar care dă ocol lumii în câteva săptămâni), dar și fragilitatea omenirii, împinsă în criză (economică, financiară, culturală, psihologică, la limită, morală și demografică), aproape fără nicio posibilitate de apărare. Așa cum despre fragilitatea omului se poate discuta la nesfârșit, în termeni ce pleacă de la religii (oricare, în afara celor fără Dumnezeu) și ajung până la filosofeala de șuetă melancolică, eventual în „izolare la domiciliu”, la fel se pot dezbate vulnerabilitățile omenirii, cea de acum în primul rând, traversând parcă o criză de creștere suprapusă peste o criză de senilitate (am mai vorbit despre asta), scena fiind complicată de multele conflicte (să le zicem, mai îngăduitori, competiții, nu conflicte?), mai ales cu substrat economic, uneori și religios, imperial, xenofob, dar manifestate geo-politico-militar, uneori chiar ca „războaie calde”, de cele mai multe ori, mai „modern”, ca „războaie asimetrice”, neconvenționale, informaționale.

Și, am ajuns la începuturi. De ce în China, de ce în Wuhan? (L-am vizitat de mai multe ori, am amici-colaboratori buni în principala universitate locală – ultima dată am fost acolo acum cinci ani...) Ipoteze, scenarii, acuzații, unele mai voalate, altele mai transparente. Comentatorii (TV, internet, ziare) a tot ce se poate comenta au devenit brusc specialiști în pandemii, s-au exprimat, așa cum simțeau/știau că se așteaptă de la ei. S-a dat vina pe lilieci, pe pangolin (un mic „dinozaur” arhaic-simpatic, nici nu știam că există), pe laboratoarele chinezești, pe militarii-sportivi americani prezenți în Wuhan prin octombrie trecut… Nevoia de explicații, dar, în primul rând, oportunitățile și tentațiile luptei cinic-neproductive (imperialiste?) dintre oricare doi „parteneri” dintre SUA, China, Rusia, UE, cu actori mai mici amestecându-se printre picioarelor celor mari (neproductive, zic, la nivel global, altfel fiecare urmărindu-și interesele proprii).

Comunicate, discursuri oficiale, experți, politicieni, derută, perdele de fum, zgomote, diversiuni, fake news, panică – peste toate, câteva adevăruri grave: este posibil ca virusul să fie produs de om și lansat intenționat împotriva unui „adversar”; (1) posibil tehnic (există laboratoare care lucrează pentru diverse armate, în căutarea unor asemenea arme!) și (2) posibil moral (laboratoarele sunt finanțate de un comanditar, care nu e un paranoic megaloman, ca în filmele-catastrofă cu care am fost de multă vreme pregătiți pentru „apocalipsa virusologică”, ci e un stat, un guvern, eventual chiar unul „democratic”). Iar asta chiar arată că lumea a luat-o razna, că e la distanța unei decizii grăbite sau a unei erori de un final dramatic.

Insist: nici vorbă să susțin sau să cred că vreuna dintre ipotezele legate de apariția Covid-19 este adevărată, nu am probe pentru niciuna, spun doar că posibilitățile dinainte, dacă nu documentate verificabil, măcar total plauzibile, mă sperie prin riscul pe care-l implică (și, chiar mai mult, prin ne-omenia oamenilor din spatele lor).

Teama mea are și o justificare matematică, chiar dacă puțin „paralelă”: o teoremă publicată în 1981 (în plin Război Rece și la vârf de cursă a înarmărilor) în revista Methods of Operations Research (vol. 44, pp. 507-520) de Bernard Bereanu, un matematician-probabilist român activ acum vreo jumătate de secol. Articolul are un titlu auto-explicativ, „On the probability of self-activation of the world nuclear weapons stockpile” (Asupra probabilității de autoactivare a arsenalului nuclear mondial), și el a stârnit interes, a fost republicat, a avut mai multe continuări, matematice și literare.

Pe scurt, este vorba despre următorul scenariu. Două puteri concurente, posesoare de rachete nucleare, dezvoltă nu numai rachetele, sporind continuu viteza acestora, ci și sisteme de prevenire cât mai timpurie a posibilelor atacuri din partea adversarului. Aceste sisteme de prevenire au componente importante bazate pe informatică – programe și suporturi hardware.

Atât programele, cât și suportul electronic sunt vulnerabile la erori. Competiția mărește încontinuu viteza rachetelor și micșorează corespunzător timpul disponibil de reacție. Procesul acesta are două consecințe, demonstrate formal de B. Bereanu: după o vreme, cele două sisteme rachete-alertă vor funcționa ca un unic sistem și, mai important, chiar dacă erorile sunt extrem de rare, la un moment dat, cu probabilitatea unu, acest sistem se va auto-activa. Este afirmația din titlul articolului. Apocalipsa nucleară cu probabilitate unu (fără a se prezice și momentul catastrofei). Factori agravanți: apropierea armelor nucleare de ținta lor și dependența crescută de calculatoare.

Autorul caută și condiții care să micșoreze probabilitatea de auto-activare, dar, la finalul rezumatului articolului, conchide: „Spusa cum că trebuie să ne obișnuim să trăim cu armele nucleare alături este neadevărată”… Se poate reformula în termeni de arme biologice – Covid-19 poate fi o „aplicație” a teoremei lui Bereanu, rescrisă pentru arme biologice!... (Iar situația curentă din domeniul nuclear este chiar cea din modelul matematic: rachete tot mai rapide, tot mai apropiate de țintă, inteligența artificială, deci calculatoarele, eventual capabile de „învățare”, pe cale de a lua locul decidentului uman în aprecierea necesității lansării unei rachete. Se sparie gândul, vorba cronicarului: un război nuclear declanșat de o eroare informatică… cu probabilitate unu…)

Revin la pandemia noastră. China, stat centralizat (mai mult imperial- confucianist decât comunist, așa cum au aruncat repede cu cerneală pe foi unii comentatori), a rezolvat problema destul de repede și cu relativ puține pierderi de vieți (recunoscute oficial...), prin măsuri drastice. Coreea de Sud, evident, la altă scară de mărime, a procedat mai flexibil, dar a fost la fel de eficientă (se spune că era pregătită, de la pandemiile anterioare). Europa cea unită s-a mișcat ezitant, ca depășită de situație, abia acum pare că se dezmeticește, mult clamata solidaritate n-a prea funcționat, drept care fiecare țară și-a reamintit prerogativele și beneficiile suveranității și a luat măsurile pe care le-a considerat potrivite (inclusiv măsuri inițiale contraproductive, precum Olanda, imitând Marea Britanie). S-au relevat din nou valoarea granițelor și importanța existenței unui stat eficient (adică puternic). În general, globalizarea a primit o lovitură destul de serioasă (a se vedea cum statele mai cu personalitate au închis granițele, au interzis exportul de medicamente și echipamente, în ciuda acordurilor, contractelor, prieteniilor). Cu totul semnificativ (și ironic), una dintre măsurile luate de UE a fost suspendarea Pactului de stabilitate, returnând așadar o parte din suveranitate statelor membre.

Între timp, numărul victimelor crește, și pe continent și în afara lui. Europa de Est e semnificativ în urma celei de Vest – o „competiție” pe care fiecare parte ar vrea s-o piardă… Deocamdată, e relativ „liniște” în Africa (vara o fi explicația?), dar este posibil să fie liniștea dinaintea furtunii.

Cum va fi de Paște? Cum vom intra în vară? Cum se va reporni lumea? Teribilă constatarea că „virusul a oprit lumea”. Nu total exactă afirmația, dar spunând în câteva cuvinte cât de fragilă este omenirea… Cea de acum, pentru că sunt toate șansele ca cea de după pandemie (noul 11 septembrie?) să fie altfel, resetată – să sperăm, mai înțeleaptă-umană-modestă-rațională…

Și România va fi altfel, măcar pentru că va avea cu unul sau două milioane de locuitori în plus. Care au văzut cum e lumea, dar au văzut și cum e să fii emigrant.

Memorabil-patetică imagine: câteva mii de români blocați în granița austro- ungară, scandând în cor Vrem acasă!... Săraca inimă a desțăratului, săracul suflet al celui depărtat de baștină…