Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Urmuz, urmuzism, urmuzologie

A apărut de curând, cu numărul 23 în „Biblioteca Revistei Curtea de la Argeș”, la Editura Zodia Fecioarei din Pitești, volumul întâi al cărții Urmuz sau Despre paradox, a profesorului-scriitor Lucian Costache, bine cunoscut cititorilor revistei. E în plan ca până la finalul anului să apară și volumul al doilea (pe total, aproape 900 de pagini). Spun în prefața cărții că, după monografia criticului Nicolae Balotă, Urmuz, din 1970 (Editura Dacia, Cluj-Napoca), acesta este un al doilea moment de referință în istoria receptării și valorificării lui Urmuz în literatura noastră.

Pentru că Urmuz este cel mai important scriitor născut la Curtea de Argeș (17 martie 1883), pentru că noiembrie este luna în care și-a pus capăt zilelor (23 noiembrie 1923, București), pentru că „urmuzismul”, fie și cu o definiție grăbită, ne bântuie parcă mai abitir ca niciodată, reiau mai jos mare parte din prefața amintită, spre a ni-l apropia și apropria cât se poate pe trist-genialul „bade Demetru cratimă Buzău”, cum îl alintă epigramistul George Corbu într-o delicioasă și plină de miez carte, și aceasta apărută în Biblioteca revistei, la numărul 22, Urmuzeu poetic. Epigrame în manieră absurdă, volum bilingv, cu versiunea franceză aparținându-i unei alte statornice colaboratoare a revistei, profesoara-scriitor (iată, repetându-se, o combinație de mare clasă, de mare eficiență culturală) Paula Romanescu.

Dacă „urmuz” înseamnă sau nu ceva, atunci când e scris cu inițială mică, chiar nu ne interesează aici. De interes este că, scris cu majusculă, este numele celui „mai mare dintre scriitorii noștri minori”… Am citit nu de mult formularea, e sonoră și căutată, citabilă chiar, dar superficială.

Urmuz e, pur și simplu, unul dintre cei mai importanți scriitori români, „unul din premergătorii revoltei literare universale, unul din profeții dislocării formelor sociale, ale gândirii și ale limbajului din lumea asta”. A spus-o Eugen Ionescu, revendicându-și-l ca înaintaș. Și l-au revendicat și dadaiștii/suprarealiștii – așadar, Urmuz este un important scriitor european, implicit, „din lumea asta”.

A publicat numai câteva zeci de pagini, dar paginile scrise despre el, puse împreună, pot alcătui un număr de volume tot de ordinul zecilor.

Maximum de conținut în minimum de expresie (formulare cu „atingere” matematică, a lui Dan Barbilian/Ion Barbu, referindu-se la Gauss). Nu știu pe altcineva căruia fraza să i se potrivească mai bine. În jargonul paragrafului – Urmuz e un punct de singularitate în literatura română.

Un clasic în formă, în atitudinea scriitoricească, în respectul față de text și față de cititor, un reformator-revoltat-dezamăgit-înnoitor, „dinamitând” (citez termenul, e sugestiv, dar oximoronic când e asociat cu aparent timidul grefier) modul de a se scrie literatură. O cultură imensă, de la mitologie la muzică, de la ezoterism la literatură, de la religii la filosofie, și încă altele, o sensibilitate exacerbată combinată cu un simț ludic salvator (până la un punct), o putere de sugestie-esențializare amețitoare.

Parcurgeți cartea anunțată mai devreme și veți vedea la ce mă refer. De pildă, fiecare cuvânt din aproape folclorica „fabulă” Cronicari trimite la ceva, are o istorie, o referință, incită la un comentariu – dar nicio „descifrare” nu e ultima. Depinde de cititor, depinde de „ochelarii” prin care citește.

Iar aici stă fascinația operei lui Urmuz.

Operă, da, una „rotundă”, pentru că a scris roman, epopee, povestiri, o fabulă, eseuri, însemnări, ba chiar și o epigramă – toate șlefuite brâncușian (nu aduc vorba întâmplător), reduse la minimum ca întindere, dar completându-se unele pe altele, coerent și definitiv până la a nu mai lăsa loc pentru alte scrieri. Coerentă opera și cu existența sa, de la atmosfera familială din copilărie la farsele din liceu, la studiile de medicină, drept și muzică, la mediocritatea vieții de grefier – și până la revolverul dus la tâmplă la 40 de ani.

De acum, având pe masă cartea dlui Lucian Costache, nu mai putem spune „că nu suntem avertizați”, „că nu știm”: Urmuz este cu adevărat un mare scriitor! Unul care „ține pe umeri” moduri de a fi (pomenitul urmuzism, care, în vecinătatea absurdului, parcă a cuprins întreaga planetă…) și domenii de studiu: urmuzologia.

Dacă privim puțin „în jur”, numai eminescologie s-a impus (până în dicționar); pare a fi urmată de brâncușiologie. Câte diferențe și câte asemănări între cei trei! Subiect pentru o posibilă/necesară carte, contribuție la tustrele științele numite în rândurile de mai sus.

Peste numai trei ani, se va împlini un secol de la „plecarea” lui Urmuz – unde? „în străinătate”? spre Nirvana? spre infinitul mic?...

Niciunde! Vorba autorului cărții în discuție, pusă la vedere pe coperta a patra: Urmuz nu s-a sinucis. Cineva i-a pus revolverul la tâmplă. (…) Urmuz cel născut la Curtea de Argeș și rebotezat de Tudor Arghezi e viu. Urmuz trăiește!...