Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Un posibil Proiect de țară: Resuveranizarea

Știu, termenul nu apare în dicționare și nici nu va intra curând… Se vor opune globaliștii, europeniștii, progresiștii, oportuniștii și oengiștii…, cei care o duc bine sau cred că acesta este cazul. Cei care nu-și dau seama care este prețul, care este „starea națiunii”. Un detaliu-revelație, auzit la TV, ca răspuns la întrebarea, justificată, dar nu neapărat constructivă, de ce nu protestează și românii în stradă, precum alți europeni, campioni fiind, desigur, francezii. Un sociolog cu bun-simț a răspuns simplu: nu are cine, pentru că noi nu avem industrie, deci nu avem muncitorime industrială (se ferea și el, mă feresc și eu de obositul cuvânt „proletariat”), nici sindicate (iar sindicatele care sunt, sunt de stat: ale polițiștilor, profesorilor, ale lucrătorilor din sistemul sanitar). Logic, banal și trist. Noi nu mai avem industrie… Și mai nimic altceva – resurse, sol, subsol, apă, energie. Totul este vândut, concesionat, pus la dispoziția „investitorului” străin. Inclusiv forța de muncă. Am mai atras atenția asupra acestei situații, de fapt, doar m-am jeluit pe umărul cititorului, că nimic nu se întâmplă. Iar ceea ce ar trebui să se întâmple se numește resuveranizare. Cu o formulare deja compromisă de prea zgomotoasa folosire în mass-media, asta înseamnă „a ne lua țara înapoi”. Un slogan frumos, vânare de vânt ca orice slogan frumos…

Acum, sincer, nici eu nu cred, în introducerea cuvântului resuveranizare în dicționar și, cu atât mai puțin, în trecerea la fapte. Un asemenea Proiect de țară este comparabil ca anvergură și dificultate cu, să zicem, reunirea tuturor teritoriilor locuite de români, refacerea României dodoloațe, pentru a păstra discuția într-un cadru senin. Cu mențiunea că, probabil, mai mulți români se vor opune propunerii de recâștigare a suveranității decât refacerii… Daciei. Vin repede cu precizarea că resuveranizarea nu înseamnă ieșirea din UE sau din NATO, ci renegocierea/nuanțarea apartenenței la acestea, în special la prima. Așa cum cetățeanul are un contract (social) cu statul, prin care îi cedează acestuia o parte din libertățile sale, la fel statele au încheiat un contract cu Uniunea Europeană, prin care i-au cedat o parte din suveranitate. De fiecare dată, în schimbul unor (presupuse) avantaje. Nici nu se poate altfel. Ca persoană nu se poate trăi în afara unui stat (cazuri ca ale lui Robinson Crusoe nu se pun), un stat (mic-mediu) nu poate funcționa cum trebuie în afara unor alianțe.

Din păcate, nici contractul cetățeanului cu statul nu prea este negociabil sau sub controlul cetățeanului (poți schimba un stat cu altul, dar asta e o altă chestiune), și nici contractul României cu UE nu a fost cu adevărat negociat. Am fost nepregătiți, naivi, grăbiți, păcăliți (poate pe alocuri și „cumpărați/vânduți”). Se tot repetă asta la televizor, dar, dincolo de vorbe, adesea electoral-partinice, realitatea este cea pe deplin elocventă. Nu avem muncitorime industrială, pentru că nu (mai) avem industrie. Iar resursele… forța de muncă…

A semnalat nevoia de suveranitate, pusă între două „paranteze” la fel de fundamentale, identitatea și unitatea națională, și Apelul din februarie 2017 al unor academicieni, pe care l-am reamintit și reluat și în numărul din februarie a.c. al revistei. Ecourile – pro sau contra – de atunci au fost aprinse, dar fără urmări. Iar lucrurile s-au înrăutățit între timp. Un posibil pas, teoretic mai întâi, dar cu posibilități practice evidente, este reabilitarea sintagmei interes național. Priviți în istorie, priviți în geografia politică actuală: toate țările care au voce și oameni de stat (iar în spatele acestora stau consilieri și „laboratoare” responsabile), sunt ghidate în faptele lor de interesul național. Aș reformula, pentru a nu speria pudibonzii corectitudinii politice: interesul cetățenilor din țara respectivă, indiferent de etnie și de orice s-a mai inventat. La noi, „interesul național” s-a tocit prin folosire abuzivă de către politicieni fără prestigiu, este demonizat, vopsit în culori tendențioase. La alții face parte din realpolitik... Și e adesea parte a aroganței imperiilor de mai ieri.

Pe când și un politician român care să ia în serios interesul românilor, practic, operațional – și care să fie urmat de cât mai mulți alți politicieni? Ar antrena o veritabilă renaștere națională. Sau, poate, invers: e nevoie mai întâi de o renaștere națională pentru a produce asemenea politicieni. Dar pentru asta e nevoie de educație, în sensul cel mai cuprinzător al termenului, de la propaganda (implicită sau explicită) din mass- media la învățământ, la școala aflată de trei decenii sub asediu. Din păcate, nu se vede niciun semn încurajator dinspre vreuna dintre aceste direcții… Ratingul mediocrizează, politizarea mediocrizează, interesele pervertesc, proiecte de genul „România educată” se nasc direct mediocre și pervertite.

Sau, poate, dincolo de toate, e nevoie – Doamne, ferește! – de un cataclism, de o cotitură a istoriei care să ne trezească – pe noi, dar și pe alții, aflați în situația noastră. Oricâtă „renaștere” ar ocaziona, un cataclism presupune însă victime și suferință, păcate și vinovați. Dar nu sunt cumva mai păcătoși/vinovați cei care, azi, nu fac nimic pentru a preveni asemenea cataclisme? Întrebare retorică, se înțelege…