Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Tocqueville et al.

Am ales acest titlu neutru și scurt, dar m-a tentat și „Despre mitul celei mai consolidate democrații”. Asta, pentru că am în față imaginea impozantei cupole a clădirii Capitoliului din Washington, sediul Senatului SUA, de pe coperta ediției Humanitas 2017 a faimoasei cărți a lui Alexis de Tocqueville Despre democrație în America, dar îmi stăruie în minte și imaginea aceleiași trufașe cupole, prezentată astă- noapte [se-nțelege, scriu pe 7 ianuarie 2021] pe mai toate canalele TV de știri din lume (am „zapat” de la TVR1 la Aljazeera), cu indicația galbenă Breaking news, înconjurată de demonstranți, unii pătrunși deja înăuntru, mai mult sau mai puțin pașnici. Recunosc, alăturarea este tendențioasă, dar nu răuvoitoare.

Și deloc neavenită. Ceea ce se întâmplă de o bună bucată de vreme în „America”, în Occidentul considerat democratic, este în mare măsură prezis de Tocqueville, acum aproape 200 de ani (a vizitat SUA, pentru a-i studia… sistemul penitenciar, în 1831-1832, prima parte a cărții sale a apărut în 1835, a doua în 1840, peste încă un an era primit în Academia Franceză, la numai 36 de ani).

Reiau doar câteva idei, ironic de potrivite contextului, începând cu ceea ce este numit „paradoxul Tocqueville”: cu cât mai multă justiție socială, cu atât mai multă frustrare socială. În cuvintele lui, mai explicit: „Când inegalitatea este legea obișnuită a unei societăți, cele mai profunde inegalități nu sar în ochi; când totul este aproximativ la același nivel, cele mai mici inegalități rănesc. De aceea, dorința de egalitate devine mai greu de potolit pe măsură ce egalitatea este mai mare.”

De aici (și din alte direcții), instabilitatea democrației, atenuată (cel puțin în Statele Unite) de religie și de educația politică practică, ambele fiind opuse „spiritului revoluționar”, un produs al democrației care este, de fapt, o negare a democrației în numele democrației – un alt paradox care l-a preocupat constant. De fapt, și în siajul Revoluției Franceze, spre „explicarea” căreia a scris (1856) o carte de referință, Vechiul regim și Revoluția, Tocqueville a studiat și semnalat subminarea democrației și de alte două componente directe ale acesteia, contradictorii între ele, libertatea și egalitatea, primele două treimi ale sloganului de la 1789, Liberté, Egalité, Fraternité.

Supărător de actuală este și o altă observație (pesimistă) marca Tocqueville: „Este, într-adevăr, greu de conceput cum niște oameni care au renunțat total la deprinderea de a se conduce singuri ar putea reuși să-i aleagă corect pe cei care trebuie să îi conducă; și nu vom izbuti cu niciun chip să credem că un guvern liberal, energic și înțelept ar putea vreodată ieși din sufragiul unui popor de servitori.” Citatul este extras de editorii cărții de la Humanitas și pus pe (supra)coperta a patra a cărții, împart cu ei jena de a-l relua…

Dar, de la 1830 până acum a curs multă apă pe… Potomac! Două procese majore care (printre altele, desigur) au dat contur și eficiență vulnerabilităților și pervertirii democrației au fost corectitudinea politică și digitalizarea comunicării.

Corectitudinea politică își „serbează” și ea un secol de existență explicită. Imediat după Primul Război Mondial, neomarxiștii Antonio Gramsci și Georg Lukacs au găsit soluția „eliberării de sub jugul civilizației occidentale” în bolșevismul ateu, apoi întreaga Școală de la Frankfurt a teoretizat „marxismul cultural”, necesitatea impunerii egalității culturale, premisă sau substitut mai ușor fezabil al egalității economice. După venirea naziștilor la putere, corifeii Școlii de la Frankfurt au trecut oceanul, au cucerit Hollywood-ul și universitățile americane și… n-a mai fost nimic de făcut, n-a mai fost scăpare. „Boala” a revenit în Europa, parcă declanșând o întrecere între Lumea Nouă și Cea Veche, cu un obiectiv hipnotic: cine aberează mai cu spor, mai inventiv, mai absurd, cine se prostește mai cu voluptate. ONG-uri și meta-ONG-uri (internaționale), comisii, fundații și agenții care îngenunchează obiceiurile, logica, bunul-simț, presa, gândirea și exprimarea, guvernele chiar, un stol de snobi-troli-zombi în siajul tuturor acestor „agenturi”, cu jumătate din populație rănită (a se revedea primul citat din Tocqueville) și cu cealaltă jumătate privind cu ochii mari și spunându-și în gând: „așa ceva nu există” (reluare din gluma cu țăranul și girafa).

Nu insist, reamintesc doar cele întâmplate în SUA sub sigla BLM sau prin UE sub sigla LGBT sau cu „cearta” dintre sex și gen (deja „problemă rezolvată” peste ocean) și, pentru a da consistență „et al.”-ului din titlu, recomand o carte-ca-un-manual, explicită și consistentă (istorie, eseuri, studii de caz), apărută în 2015 la Editura Rost din București: Corectitudinea politică: „religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale, un volum colectiv coordonat de William S. Lind, Andrei Dîrlău și Irina Bazon, care semnează și mai multe capitole. La origine stă o carte în engleză coordonată de W.S. Lind, inclusă în volum. Mai semnează, alături de cei trei, Claudiu Târziu (Cuvânt- înainte), Raymond V. Raehn, T. Kenneth Cribb Jr., Jamie McDonald, Gerald L. Atkinson, Roger Kimball, Theodor Codreanu, Ciprian Voicilă.

Nu are rost să mai stărui în privința digitalizării comunicării, s-a adunat deja o bibliografie întinsă despre „rețelele de socializare”, bule, manipulare, smart-urile care ne spun tot și care spun și altora, inclusiv „mai sus”, totul despre noi. Informația și comunicarea au fost atât de profund „democratizate”, încât democrația însăși este pe cale să-și schimbe definiția…

Revin peste Atlantic, căci multe mai sunt de discutat – adaug doar o ultimă informație bibliografică, dar care completează spectaculos tabloul dinainte: Michael Pillsbury, Maratonul de o sută de ani. Strategia secretă a Chinei de a înlocui SUA ca superputere globală, Editura Niculescu, București, 2020, traducere de Vasile Bontaș a versiunii englezești din 2015, 2016. Cu mențiunea că suta curge din 1949, de la victoria lui Mao, deci scadența se apropie, iar semnele arată că termenul va fi devansat (cartea a fost scrisă înainte de pandemie…). Nici măcar clișeul minimalizator cu „teoria conspirației” nu se aplică, pentru că autorul este un expert sinolog care a lucrat ani în șir pentru Guvernul american și Pentagon, internetul confirmă asta, iar despre subiect au scris, mai de uz intern sau mai la vedere, inclusiv autori chinezi. Pentru a intra puțin în atmosfera cărții, reiau numai trei dintre „cele nouă elemente principale ale strategiei chineze care stau la baza Maratonului de o sută de ani” (toate sunt formulate în termeni similari celor din Arta războiului, a lui Sun Tzu): „Fiți răbdători, timp de decenii sau mai mult, pentru a obține victoria.” „Puterea militară nu este factorul critic pentru câștigarea unei competiții pe termen lung.” „Aveți în vedere că hegemonul va întreprinde acțiuni extreme, chiar nesăbuite, pentru a-și păstra poziția dominantă.”

Am mai folosit următoarea figură retorică, se potrivește și acum: Vi se pare cunoscut? Nu, nu vi se pare!...

Așa cum mă tem că nu ni se pare nici că democrația din America se subțiază în jurul impozant-trufașei cupole a Capitoliului, riscând să rămână mai ales în titlul cărții vicontelui de Tocqueville. Iar când SUA tușește, restul lumii face deja temperatură… Măcar așa era până acum – cine știe cum va fi după 2049…