Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Centralizarea lumii

Un titlu evaziv, care nu spune prea mult, neavând măcar un adjectiv în componență. E de bine sau de rău? Mă grăbesc să clarific: centralizarea lumii, ca pericol pentru lume. Unul dintre multele pericole, este adevărat, la vremea curentă, a „îmbătrânirii” civilizației umane. Știu ce risc propunându-mi/vă un asemenea subiect, pentru că știu că centralizarea are mulți avocați, ba există și multe argumente obiective, le putem chiar numi științifice, în favoarea ei.

Doar că recenta pandemie a funcționat ca un revelator fotografic, scoțând la iveală parcă mai mult consecințele rele decât pe cele bune…

Am în vedere organismele internaționale, de genul ONU, OMS, UE, EMA și altele ca ele, organizațiile suprastatale, cu cât mai cuprinzătoare, cu atât mai potențial „toxice”. La limită – globalizarea, centralizarea extremă, cu centrul pretutindeni și nicăieri. Ascuns, de fapt. De necontestat, toate acestea au rostul lor, utilitatea lor, în mare măsură fără ele nu se mai (!) poate, ele sunt produsul unor condiții istorice precise. ONU a apărut pentru a preveni războaiele, numai unită Europa poate sta în competiție cu marile puteri ale lumii, în lupta cu o pandemie, țările lumii trebuie să-și coordoneze acțiunile, globalizarea există deja, pare un nonsens punerea ei în discuție…

Da, dar să fim atenți, pentru că diavolul stă ascuns în detalii (vorbă occidentală), iar în orice bine există un sâmbure de rău și invers (vorbă orientală). Nuanța, luciditatea, suspiciunea senină, precauția ar trebui să fie cuvintele-cheie ale abordării.

În teorie, sistemele ierarhizate sunt mai eficiente, pe total, optimul global fiind mai bun decât o alăturare de optime locale, la limită, un guvern mondial, ca să folosesc o sintagmă utopic-conspiraționist-gazetărească, ar fi o mare binefacere. Da, dar considerațiile de genul acesta țin seama de criterii abstracte, de o eficiență-utilitate globală (eventual exprimată în bani), sacrifică localul, vin cu costuri din alte puncte de vedere – unul dintre ele, singurul pe care îl discut aici, fiind fragilitatea, vulnerabilitatea la „accidente” și la „influențe exterioare”. O „rețea” rigidă devine nefuncțională atunci când un „nod” al ei cade – e o observație simplă din informatică, unde de multă vreme se caută organizări „amorfe” ale „norilor” de procesoare/calculatoare, cumva pe modelul societății umane, al țesuturilor sau al creierului, în care întregul funcționează cu succes și atunci când un număr nu prea mare de „unități componente” ies din funcțiune.

Teorie. Tot la nivel de teorie se scriu regulamentele, statutele, constituțiile tuturor organizațiilor publice. Ar fi perfect, dacă aceste organizații ar fi formate din… îngeri!

În realitatea psiho-socio-geo-politică acționează oameni. Apar interesele – financiare în primul rând, beția puterii, orgoliile, graba, erorile, prostia, sechelele personale sau istorice… Sub-sistemele unui sistem complex încearcă să se autonomizeze, să iasă de sub observația/controlul altor subsisteme. Interesele/banii cumpără „vectori de influență” (abuzez de ghilimele, dar folosesc o terminologie cât mai vagă, pentru a rămâne la nivelul unor observații generale, evitând exemplele concrete), pot cumpăra voturi și pot influența decizii. În spatele intereselor/banilor se află oameni, acționând adesea ca atare, individual, sau organizați, de exemplu, în corporații, „laboratoare” ideologice sau de altă natură, guverne (lasă că, prea adesea, și laboratoarele și guvernele sunt controlate de corporații, deci de bani). Efectul este direct: prin intermediul unor instituții centrale, lumea poate fi controlată de persoane sau grupuri de persoane. Un rezultat aproape inevitabil (orice organizație internațională trebuie finanțată, are nevoie de subvenții, taxe, sponsorizări), facilitat și de faptul că peste ONU nu există un ONU și mai mare, peste OMS nu există un OMS și mai înalt… Un proces natural, nu o conspirație, termen-ciomag pentru propagandiștii „satului global”, dar care devine conspirație tocmai prin eforturile corelate ale acestor propagandiști…

Ultimii doi ani ilustrează perfect această discuție. Toată planeta ascultă de aceleași directive, statistici, recomandări, interdicții. Bune unele, rele altele, nu asta e important, ci faptul că un om, un grup de oameni poate influența soarta umanității – iar asta în niciun caz nu este de acceptat, oamenii (bogați și/sau influenți) fiind foarte departe de a fi îngeri…

O paranteză: discuția despre centralizare se poartă în cu totul alți termeni la nivelul unei țări, al unei națiuni, unde un stat puternic (dar democratic, cu o separare funcțională a puterilor) este indispensabil în contextul competiției exacerbate din lumea de azi. O altă discuție, pentru alt context.

Câtă centralizare (controlată cum?) și câtă localizare? – o problemă deschisă, poate una insolubilă (referitoare la un sistem dinamic complex, incomplet cunoscut, multicriterial ca indicatori). Cu abordarea de tip „încercare și eroare” fiind extrem de periculoasă. Să sperăm că umanitatea va avea noroc sau, măcar, în termenii lui Johan Galtung, că „nu este totuși atât de naivă pe cât pare”…