Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Orizontal/vertical

Am separat cele două cuvinte „ferm orientate” cu mai ambigua linie oblică pentru a complica puțin titlul, altfel, cum se va vedea imediat, el este de o simplitate împinsă spre limită. Am plecat de la o maximă a lui Napoleon – Bonaparte, desigur – citată pe prima pagină a numărului anterior al revistei: „Nu există decât două țări, Orientul și Occidentul; două popoare: orientali și occidentali”. Dezarmant de reducționistă afirmație, dar, ținând seama cine-i este autorul, ar trebui să ne dea de gândit. Iar lumea, chiar și cea de azi, la două secole distanță, îl ilustrează și îi cam dă dreptate. Provocarea imediată este de a eticheta, în cât mai puține cuvinte, cele două „popoare”, de a le găsi, ca la analizele medicale, câte un marker care să le identifice, o trăsătură esențială, simbolică eventual, dar specifică-sugestivă. Precizare importantă: nu să le caracterizeze, asta e sarcina medicului – aici, a „mundologului”, termen inventat, menit a acoperi toate specialitățile gen istorie, politologie, psiho-sociologie, filosofie, religie și poate chiar ezoterism și ce-o mai trebui adăugat pentru a descrie cât de cât relevant două entități de o asemenea magnitudine, Orientul și Occidentul!

Și așa a apărut, ca propunere de răspuns, perechea din titlu…

Orizontalul bântuie Occidentul, Orientul promovează încă verticalul! (Verbele nu sunt deloc alese la întâmplare.)

De la această frază mult simplificatoare, dar nu mai mult decât cea a împăratului, poate începe o discuție cât o carte, cât mai multe cărți.

De la Renaștere încoace, Europa nivelează. Cu sabia, cu ghilotina, cu glonțul și, peste/printre toate, cu vorba (cu „cerneala” – recitiți-l pe Napoleon). Parcă un imens fier de călcat, talpa căruia fiind materializarea fierbinte a liniei orizontale, „netezește” societățile, în felul cum arată și în gândire. Transcendența a fost prima țintă. Pozitivism, împingere în derizoriu, negare. Dumnezeu însuși – cel creștin, cel musulman, nu contează, ideea e aceeași – a fost tranzacționat, negat, caricaturizat, „ucis” chiar. S-a tras cu tunul în turle, au ars și tot ard catedrale și biserici. Iar în ceea ce privește cele de pe pământ, țineți-vă bine: „Omul nu va fi liber până când ultimul rege nu va fi spânzurat cu intestinele ultimului preot.” A spus-o delicatul Denis Diderot, iluministul, enciclopedistul, premergătorul Revoluției Franceze… Iar ultimul secol va rămâne de pomină – și, din păcate, acest ultim secol, metaforic vorbind, încă nu s-a încheiat. Marxism, neo-marxism, corectitudine politică, revoluție sexo-familială, cancel culture, societate deschisă (= vraiște), deconstructivisme, progresisme, inflație de isme, BLM și alte inițiale, oengism, entropie, anomie…

Asta nu înseamnă că nu există o ierarhie și prin Occident, dar este una obscură-ocultă, nepromovată: miliardarii și restul. Doar „restul” este nivelat...

În balanță, respectul, ba chiar cultul pentru ierarhie din Asia mai mult sau mai puțin îndepărtată, mai dinspre sud sau mai dinspre nord. Confucius ca exponent și învățător („Un suveran ar trebui să fie un suveran, un demnitar un demnitar, un tată un tată, un fiu un fiu”), cástele indiene, islamismul, samuraii care se sinucideau la moartea shogunului, țarii și împărații. Aristocrația, dar mai ales meritocrația, competența, educația (care ne diferențiază, chiar dacă suntem născuți egali – același Confucius). Respectul pentru șef, de la nivel mic (la prima vedere, surprinzător de manifest pentru un occidental – am experiențe directe din Japonia și China) până la nivel național. Respectul pentru familie, tradiție, neam, rădăcini. Și toate acestea, deopotrivă în viața zilnică și în „propaganda oficială”, în doctrina promovată explicit și în tradiție- obișnuință. Din Persia până la Moscova, de-asta am pomenit de sud și de nord. Nu discut originea, justificarea, efectele sau nuanțele – constat doar și semnalez verticala, mereu prezentă, implicit sau la vedere, acceptată de multe ori ca atare, impusă alteori.

Demonstrație încheiată – nu și discuția.

Ortogonale sunt cele două linii, „ortogonale” sunt și cele două părți ale lumii.

Iar, distincția orizontal-vertical însoțește aproape în detaliu istoria ultimelor secole (din nou, despre verbe: „însoțește”, nu „explică”, pentru că în istorie, în geo- politică, nu invarianții, „markerii” explică și motivează evenimentele, ci interesele directe, cel mai adesea exprimabile în bani), inclusiv din zilele noastre și chiar dintr-un viitor plauzibil (tot mai discutata tensiune-competiție China-SUA, conflict mocnit, pentru că niciuna dintre părți nu se simte pregătită, nu vrea să riște, altfel, Doamne ferește!, războiul din Ucraina, parte a aceleiași confruntări Occident-Orient, va ajunge să ne pară doar o repetiție cu public…).

Ieșirea din impas? Poate, linia oblică! Defineasc-o cine se simte în stare (dar în niciun caz nu aș porni de la perversa orizontală…).

O alternativă, doar aparent simbolică, este re-ligarea: suprapunerea celor două, așezarea orizontalei peste verticală, ceea ce ne-ar readuce în față CRUCEA, după Vintilă Horia (și nu numai!), singura cale de mântuire a lumii… Până mai e ceva de mântuit…